Cişmigiu, cel mai vechi parc din Bucureşti
Fiecare mare oraş are un loc anume care îi dă personalitate. Asemenea oamenilor, oraşele au un destin şi un drum al lor, iar cu cât sunt mai vechi cu atât existenţa lor are mai multe de spus celor care le locuiesc sau le vizitează.
Greu de spus,acum când Bucureştiul a împlinit onorabila vârstă de 555 de ani,ce ar trebui să alegem ca element distinctiv pentru el. Gândind şi răzgândind,ne-am oprit totuşi la Parcul Cişmigiu. Inaugurat în 1854,Cişmigiul a împlinit anul acesta 160 de ani,fiind astfel cel mai vechi parc din Bucureşti. Ca bucureştean,pot să mărturisesc că Cişmigiul are o frumuseţe cu totul aparte şi pe măsură ce anotimpurile se perindă printre copacii şi florile lui,toţi cei care îi calcă pe alei simt curgerea timpului.
Aşezat în inima Bucureştiului – între bulevardele Regina Elisabeta Schitu Măgureanu (la vest) şi de străzile Ştirbei Vodă şi Brezoianu – şi întins pe o suprafaţă de 17 hectare,parcul se învecinează cu Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”. Este amenajat în genul parcurilor engleze şi are mai multe intrări. Cişmigiul trăieşte în ritmul trepidant al oraşului,dar odată ce ai intrat pe aleile sale,tot tumultul rămâne în urmă,şi varietatea culorilor peisajului parcă te îmbrăţişează ocrotitor.
Istoria Cişmigiului
Cişmigiul îşi trage numele de la cele două cişmele cu apă potabilă construite în 1779,la porunca luiAlexandru Ipsilanti,domnul Ţării Româneşti. Una dintre acele cişmele a fost aşezată înspre strada Ştirbei Vodă,pe locul grădinii de astăzi.În apropierea acestei cişmele şi-a construit o casă „marele cişmigiu” numit astfel de către oameni deoarece era şeful serviciului apelor.
Începută în 1830,la ordinul generalului Kiseleff,lucrarea grădinii publice a durat până în anul 1854,când parcul Cişmigiu a fost inaugurat în mod oficial. În acest răstimp,de aspectul parcului aveau să se ocupe arhitecţi peisagişti şi grădinari de marcă:arhitectul peisagist Karl Fr. Wilhelm Meyer (fost director al Grădinilor Imperiale din Viena),ajutat de grădinarul Franz Harer lucrează până în 1852 şi apoi arhitectul peisagist german Friedrich Rebhuhn.
Pentru realizarea grădinii,Meyer a adus circa 30.000 de arbori şi arbuşti din jurul oraşului,precum şi plante ornamentale de la Braşov şi Viena. Tot el a transformat balta care se afla pe acel teren într-un lac superb în mijlocul căruia a fost aşezată o fântână arteziană. În 1852,parcul a fost împrejmuit în întregime şi s-au adus lebede şi pelicani. De menţionat faptul că în 1882,Cişmigiul a fost iluminat electric. Iarna anului 1883 a fost mai geroasă şi lacul din parc a îngheţat. Aşa a apărut micuţul patinoar natural de care ne bucurăm generaţii la rând,cu mic-cu mare,de-atunci până astăzi,căci oare ce poate fi mai plăcut decât larma patinatorilor cu obrajii îmbujoraţi de frig?
Aşezat pe malul lacului din Cişmigiu,restaurantul Monte Carlo a fost construit de reputatul arhitect Ion Mincu. Bombardat în timpul războiului,restaurantula fost refăcut,păstrându-i-se atât arhitectura,cât şi numele . Acest micuţ Monte Carlo este locul potrivit de popas după o romantică plimbare cu barca pe lac.
Despre Cişmigiu,am putea povesti o mulţime,iar dăcă s-ar adăuga şi poveştile tuturor îndrăgostiţilor care s-au plimbat pe aleile lui de-a lungul atâtor anii am fi ca-n „O mie şi una de nopţi”!
Monumentul „Maica Smara” din Cişmigiu,realizat de Mihai Onofrei
Smaranda Gheorghiu,nepoată a poetului Grigore Alexandrescu,cunoscută şi sub numele de Maica Smara,s-a născut în 1857 şi a fost scriitoare,publicistă şi militantă în mişcarea feministă a epocii. La sfârşitul secolului al XIX-lea,Smaranda Gheorghiu a condus un cenaclu frecventat şi de Mihai Eminescu şi a fost prietenă cu iubita acestuia,Veronica Micle. Pasiunea scriitoarei a fost călătoria. A străbătut atât România,cât şi multe ţări din Europa. A scris cărţi şi a ţinut conferinţe pentru a relata impresii din aceste călătorii. Cea mai interesantă şi temerară călătorie a întreprins-o în 1904,spre Capul Nord.
Ştiai că...
„Cişmigiu &Comp.” este o carte pe care o poţi citi la orice vârstă?Venit la agapa de 20 de ani de la terminarea şcolii,scriitorul Grigore Băjenaru-deopotrivă autor şi personaj al cărţii – se aşează pe o bancă în Cişmigiu şi priveşte cu nostalgie liceul adolescenţei sale. Aşa începe depănarea amintirilor:farsele făcute profesorilor,micile prostii pe când chiulea cu colegii,prima iubire şi multe alte întâmplări încărcate de bucuria timpului lipsit de griji al adolescenţei. Cartea are un farmec aparte,este o lectură plăcută şi,fie că eşti încă la şcoală sau ai terminat-o de multişor,te va face să zâmbeşti cu siguranţă.