Portret. Lia Manoliu, sportiva care a dat numele celui mai mare stadion din România
Lia Manoliu a fost un talent unic, cu performanţe în mai multe discipline şi o longevitate olimpică atestată de Cartea Recordurilor.
A rămas în memoria generaţiei actuale prin prisma complexului sportiv care-i poartă numele, însă puţini ştiu cine a fost cu adevărat şi cât efort a depus în construcţia legendei sale. „Eu sunt o sportivă care a eşuat adesea şi câteodată a reuşit“, spunea cu modestie cea care a rămas în istorie drept prima sportivă care a participat la şase ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice, un record consemnat de Guiness Book. De-a lungul carierei sale, a adus ţării sale trei medalii olimpice (una de aur în 1968 şi două de bronz în 1960 şi 1964), a fost de 12 ori campioană naţională şi de şapte ori campioană balcanică, ulterior devenind vicepreşedinte (1973-1990) şi apoi preşedinte (1990-1998) al Comitetului Olimpic Român.
Născută la aceeaşi dată cu Al Pacino şi Ella Fitzgerald, 25 aprilie, dar în alt an decât ei, în 1932, Lia Manoliu a avut un destin parcă trasat astral, cu predispoziţii zodiacale bifate întocmai: o nativă tipică zodiei Taur, robustă, curajoasă, competitivă, conştiincioasă şi încăpăţânată, dar remarcabilă, dispusă să reziste efortului fizic intens şi să-şi transforme visurile în realitate.
Sportiva-fenomen
Ce-i drept, fiica profesorilor de filosofie Alexandrina şi Ion Manoliu, dădea primele semne că ar fi o sportivă polivalentă încă din copilăria petrecută la Botoşani. Nu era disciplină pe care fetiţa născută la Chişinău (care a fost parte a României Mari până în 1940) să n-o încerce şi ea! La 13 ani, juca tenis de camp la nivel de performanţă. Apoi a devenit campioană naţională la tenis de masă, volei şi baschet – înălţimea de 1,79 cm ajutând-o din plin. La 16 ani, a descoperit atletismul, trecând de la săriturile în înălţime la aruncarea greutăţii şi apoi la aruncarea discului. Şi, în numai doi ani, pe când era elevă în an terminal la Liceului Regina Maria din Capitală, a ajuns la performanţa de-a fi prima sportivă din România care a aruncat discul la peste 40 de metri. Atunci a devenit candidata ideală a României la Jocurilor Olimpice din 1952, de la Helsinki, unde, în faţa unor sportive mai bine pregătite decât ea, chiar şi locul 6 era o realizare.
Abia peste alţi opt ani avea să poarte la gât medalia olimpică. Se întâmpla la Roma, când avea 36 de ani şi lucra ca inginer electroenergetician la IPROMET Bucureşti. Ştiindu-şi deja adversarele (Liesel Westermann) şi recunoscându-le rusoiacelor valoarea de bune aruncătoare (Nina Romashkova, Tamara Press), a fost uimită când a reuşit să prindă podiumul, obţinând bronzul. Aceea avea să fie şi prima medalie din istoria atletismului românesc la Olimpiadă!
Recorduri nesperate
Aurul olimpic s-a lăsat aşteptat alţi 8 ani. Iar alegerea capitalei Mexicului drept gazdă a ediţiei a XIX-a a Jocurilor Olimpice părea să fie un obstacol major, dată fiind altitudinea de 2.300 de metri, unde aerul are cu 30% mai puţin oxigen decât la nivelul mării. Totodată, înainte de aprinderea flăcării olimpice, care a fost făcută în premieră de o femeie, Norma Enriqueta Basilio de Sotelo, atmosfera în satul olimpic era tensionată din cauza masacrului de la Tlatelolco, unde sute de studenţi au fost ucişi de forţele de securitate mexicane, cu zece zile înainte de ceremonia de deschidere. Şi, ca un făcut, Lia Manoliu suferise şi o accidentare la mâna dreaptă, ceea ce a împiedicat-o să-şi exerseze aruncările în fix ultimele două săptămâni de pregătire.
Fratele ei, Iacint, aflat la acea vreme în Statele Unite cu o bursă Fulbright pentru un stagiu de cercetare, a mers în Mexic pentru a-i fi alături: „Când am ajuns, primul lucru pe care mi l-a spus la autogară a fost: «Sunt paradită!». «Cum adică?», «Am făcut o întindere la mâna dreaptă şi nu pot să fac nici cel mai mic efort.» Doctorul şi antrenorul au hotărât că până la concurs nu trebuie să mai arunce. Nu putea decât să pună mâna pe disc şi să simuleze aruncarea. Mă duceam la terenul de antrenament şi le vedeam pe celalalte plesnind de sănătate, iar Lia parcă se juca, făcea numai piruete“, povestea Iacint Manoliu, într-un interviu pentru „Adevărul“.
Dar, cu toată încărcătura evenimentelor şi presiunea concursului, Lia a aruncat din prima 58 de metri şi 28 de centimetri, doborând recordul olimpic. Atunci a cucerit primul şi singurul aur din istoria aruncării discului în România.
În 1972, la Műnchen, bifa a şasea ediţie consecutivă la Jocurile Olimpice şi intra în Cartea Recordurilor. Nici o femeie nu mai izbutise o asemenea performanţă. Ulterior, a fost depăşită de atleta jamaicană Merlen Ottey, iar Elisabeta Lipă a reuşit să o egaleze ca număr de prezenţe.
Arena publică
Graţie experienţei dobândite pe terenul de sport, culturii sale, dar şi faptului că vorbea bine cinci limbi străine (franceza, engleza, germana, rusa, italiana), Lia Manoliu, retrasă din activitatea competiţională la vârsta de 40 de ani, s-a putut afirma şi în diverse organisme sportive internaţionale. Comitetul Internaţional Olimpic i-a decernat Ordinul Olimpic Colanul de bronz (1975), Trofeul Femeia în sport (1990) şi Trofeul Centenarului (1994). Extrem de onorant a fost însă şi Trofeul „Fair-Play“, acordat de UNESCO pentru anul 1974.
Tot ca o recunoaştere a valorii sale, Lia Manoliu a fost aleasă senator de Bucureşti în primul Parlament organizat după Revoluţie (1990-1992), din partea Frontului Salvării Naţionale.
Confruntată cu numeroase probleme de sănătate, Lia Manoliu a dat o ultimă bătălie cu o tumoră la creier, care i-a fost fatală, la nici 66 de ani. În timpul operaţiei de extirpare a tumorii, a intrat în comă şi, câteva zile mai târziu, pe 9 ianuarie 1998, a murit într-un spital din Bucureşti, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu. Pentru serviciile aduse sportului românesc, principalul complex sportiv din Bucureşti, precum şi fostul Stadion „23 August“ au purtat numele ei până în 2012, când a fost inaugurată actuala Arenă Naţională.
Ştiai că...
... Lia Manoliu a fost prima sportivă din lume care a participat la 6 ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice: Helsinki (1952), Melbourne (1956), Roma (1960), Tokyo (1964), Ciudad de Mexico (1968) şi Műnchen (1972), performanţă consemnată în „Cartea Recordurilor“.
... după 25 de ani de sport la cel mai înalt nivel, au urmat pentru Lia Manoliu alţi 25 de ani în conducerea mişcării olimpice de la noi: 1973-1990 ca vicepreşedinte şi din 1990 până la decesul survenit la 9 ianuarie 1998 ca preşedinte al Comitetului Olimpic Român.
... Lia Manoliu a fost răsplătită în 1974 de UNESCO, pentru întreaga carieră cu „Premiul Internaţional pentru Fair-Play“. Un an mai târziu, primea Ordinul „Meritul Olimpic”, iar în 1990 Comitetul Internaţional Olimpic îi oferea Trofeul „Femeia în Sport“.
@Getty, arhivă TVR
