Învierea Domnului a fost întotdeauna asociată cu lumina. De aceea se şi spune că Paştele este sărbătoarea luminii. Urmând o tradiţie de veacuri, în noaptea Învierii, creştinii ortodocşi se adună pe la lăcaşurile sfinte, aşteptând, cu lumânări sau cu candele în mâini, chemarea preotului de la miezul nopţii: „Veniţi de luaţi Lumină!”. Iar flăcările blânde ale lumânărilor luminează deodată întunericul nopţii aşa cum, în întunericul vidului non-existenţial de dinaintea facerii lumii, s-a auzit vocea lui Dumnezeu spunând: „Să fie lumină!”.

Ziua şi noaptea

În Biblie stă scris că, înainte de a face cerul şi pământul, Dumnezeu a creat lumina. A fost primul lucru pe care l-a făcut. „Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, se spune în cartea Genezei. Când El a zis „Să fie lumină!”, a apărut lumina. Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric şi a numit-o „zi”, iar întunericului i-a spus „noapte”. Astfel, se explică în Geneză, „a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi”.

Lumina zilei vine de la soare, fără de care nici plantele şi nici animalele nu ar putea supravieţui. Deci, nu este de mirare că lumina a ajuns să fie asociată cu viaţa, cu bunăstarea şi cu Paradisul. Însă la fel ca ziua şi noaptea, binele şi răul, viaţa şi moartea, cele două concepte contrarii se completează şi fac parte din ciclurile naturale şi date ale existenţei noastre pe pământ. Doar nu degeaba se spune că, după o perioadă grea, „întunecată”, urmează una bună, luminoasă, regenerată. De altfel, simbolismul ieşirii din beznă se regăseşte în toate ritualurile de iniţiere, inclusiv în cele ale dramei vegetale - sămânţa trebuie îngropată în pământ, pentru ca tulpina, frunzele, floarea şi apoi fructul să poată răsări la lumină.

Citeşte şi: Ce secrete ascunde oul?

Soarele şi luna

Nu doar religia şi filozofia au fost preocupate de dualitatea dintre lumină şi întuneric, ci şi mitologia. În mai toate legendele lumii, lumina şi întunericul erau reprezentate de Soare şi de Lună, ele însele personificate în zeităţi sau în fiinţe umane. Babilonienii credeau că Luna are suflet şi că se plimbă pe cer într-o barcă, iar stelele sunt vâslaşii. Egiptenii au ridicat Luna la rang de zeiţă a fertilităţii. 

În mitologia românească se povesteşte că Luna a fost creată de Dumnezeu la şapte ani după ce a creat Soarele. Cei doi erau soră şi frate, dar Soarele s-a îndrăgostit de Lună, o „sânziană” nespus de frumoasă, îmbrăcată în straie din pânză strălucitoare. Soarele a încercat în fel şi chip să se cunune cu Luna, dar Universul a oprit incestul, separându-i pe vecie. Legenda mai spune că petele care se văd pe suprafaţa Lunii sunt făcute de Dumnezeu cu funingine pentru a o feri de iubirea Soarelui.

Vederi din trecut

Secole de-a rândul, Soarele a fost cea mai importantă sursă de lumină pentru omenire. Într-atât era de venerat, încât incaşii îi aduceau rugăciuni, considerând eclipsa un semn apocaliptic. În Egiptul antic, doar faraonii aveau „acces” la soare, ei fiind responsabili cu răsăritul astrului. Mai târziu, focul din peşteri, torţele, candelele cu ulei şi lămpile cu petrol au început să aducă lumina atunci când soarele se furişa sub orizont.

Strămoşii omului modern, Homo erectus, au învăţat să facă focul cu mai bine de un milion de ani în urmă. Se crede că, iniţial, ei găseau focuri aprinse de fulgerele ce loveau copacii sau plantele uscate. Se pare că duceau o creangă aprinsă până la peştera lor şi apoi aveau grijă ca focul să nu se stingă zile întregi sau chiar săptămâni. Focul i-a ajutat nu doar să se încălzească şi să-şi îmbunătăţească hrana, ci şi să socializeze şi să devină mai ... umani, căci lumina lui îi îmbia să rămână treji după lăsarea întunericului.

Câteva milenii mai târziu, lumânările şi lămpile aduceau lumină în case. În jurul anului 1860, petrolul a înlocuit uleiul. Apoi a fost folosit gazul, care în timpuri străvechi, când ardea la suprafaţa pământului, era de neatins, fiind considerat „foc sfânt”. Iar de când Edison a perfecţionat becul, electricitatea este sursa de lumină artificială cea mai folosită de pământeni. Asta nu înseamnă, însă, că omul a uitat de soare. De-a lungul istoriei, astrul care dă viaţă Pământului a inspirat regi şi opere de artă, tehnologii şi poeme. Louis al XVI-lea al Franţei a fost poreclit şi „Regele Soare”, căci în timpul său s-au dezvoltat artele şi ştiinţele nu doar în Franţa, ci în mai toată Europa. Tot pe vechiul continent au existat societăţi secrete constituite din „luminaţi”, dar şi revoluţii sociale care au produs „iluminarea”. Astfel a apărut în istorie perioada numită Epoca Luminilor, ce avea la bază iluminismul, o mişcare intelectuală, filozofică, ideologică şi culturală. Aceasta s-a manifestat în perioada revoluţiilor din secolele XVII-XIX, având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea cunoaşterii şi culturii în rândul maselor.

Citeşte şi: Paştele, sărbătorit de acasă

În ce culori se îmbracă lumina

Ştiai că prima culoare pe care o văd bebeluşii este roşul? Oamenii de ştiinţă susţin că roşul are cea mai lungă lungime de undă şi de aceea este culoarea cel mai uşor de procesat de ochiul unui nou-născut. De altfel, şi pentru adulţi culorile au „puteri” diferite. Ochiul uman poate distinge 7.000.000 de culori şi, în timp ce unele calmează, dau o stare de bine, altele irită sau creează insomnii. Iar acest lucru tot de efectele luminii ţine.

Lumina este un melanj al tuturor culorilor vizibile şi invizibile ochiului uman. Da, invizibile, căci în jurul nostru sunt diferite feluri de lumină pe care nu le putem percepe fără intermediari, cum ar fi razele X, care „văd” în interiorul corpului microundele, acele unde cu care ne putem încălzi mâncarea. Undele luminii, măsurate în lungimi de undă, sunt ca valurile mării: unele mai scurte, altele mai înalte. Fiecare dintre lungimile de undă din spectrul vizibil reprezintă o culoare care poate fi percepută de ochiul uman. Iar când toate aceste culori se combină, se formează lumina albă. În schimb, când lumina lipseşte, vedem negru.

Pe urmele curcubeului

Amerindienii din tribul Navajo credeau că arcul multicolor ce apare uneori pe cer este un pod între cer şi pământ. Arcul multicolor, adică fiecare curcubeu format pe cer după o ploaie, este un fenomen optic şi meteorologic care se manifestă atunci când lumina soarelui se amestecă cu picăturile de apă din atmosferă, creând un efect optic. 

În fiecare curcubeu, putem distinge şapte culori. Este vorba de splendidul ROGVAIV: roşu, oranj (portocaliu), galben, verde, albastru, indigo şi violet. Ordinea acestor culori exprimă chiar variaţia lungimilor de undă din spectrul vizibil.

Curiozităţi despre curcubeu

Fiecare persoană poate vedea propriul curcubeu. Iar asta, nu numai pentru că fiecare dintre noi este unic inclusiv în felul în care poate percepe culorile, ci şi pentru că fiecare persoană va vedea lumina refractată în alte picături de apă.

Oricât ai încerca, nu vei putea niciodată să ajungi la capătul curcubeului. Cu cât te străduieşti mai abitir să te apropii de el, cu atât acesta se îndepărtează mai mult. Căci, adevărul este că ai în faţa ochilor doar o iluzie optică!

Fiecare curcubeu are forma unui cerc întreg. Vedem arce de cerc pentru că suntem cu „piciorele pe pământ”, iar Pământul nu ne lasă să vedem întregul cerc. Din aer însă, lucrurile se schimbă.

Mlădioasele dansatoare ale cerului

Nu există un spectacol mai frumos al cerului ca Aurora Borealis. Acest fenomen, pe cât de uimitor este, pe atât de rar. Simplist se explică aşa: au loc când particulele încărcate electric ale Soarelui se ciocnesc cu particulele gazoase din atmosfera Pământului. Luminile apar, de obicei, deasupra polurilor magnetice ale emisferelor nordice – unde se numesc Aurora Borealis –, şi deasupra celor sudice, unde sunt cunoscute ca Aurora Australis. Tocmai de aceea, pot fi văzute în Groenlanda, Islanda, Siberia, Norvegia, Alaska şi în Canada, precum şi în Antarctica şi în sudul Oceanului Indian.

În nord, în special, Aurora Borealis are nuanţe galben-vărzui, efect al prezenţei moleculelor de oxigen la 96 de kilometri deasupra Pământului. Mult mai rar, când acestea se ridică la 320 de kilometri în atmosferă, culoarea devine roşie. Dacă nitrogenul intră, şi el, în ecuaţie, aurora încântă privirea cu nuanţe albastre sau roşii-violet.

Culorile, altfel de medicamente

Datorită modului în care este construit ADN-ul nostru, corpul uman este dependent de lumină pentru a funcţiona corect. Suntem influenţaţi de ciclul noapte-zi, iar anumite nutrimente, cum este vitamina D, se sintetizează în corpul nostru în contact cu soarele. De aceea, lumina şi culorile din compoziţia ei sunt recunoscute drept modalităţi complementare de terapie, cunoscute cu numele de luminoterapie, respectiv de cromoterapie.

Luminoterapie pot fi considerate şi scurtele băi de soare pe care le facem când ne expunem la soare. Cromoterapia se bazează pe faptul că privirea unor culori pentru o periodă de timp declanşează, la nivelul creierului, anumite procese care influenţează în bine starea de sănătate a întregului organism. De exemplu, roşul este considerat tonic şi energizant, şi de aceea este folosit în tratarea anemiei, a inflamaţiilor, a afecţiunilor respiratorii şi a depresiei. Verdele are darul de a calma şi de a odihni, simbolic fiind culoarea speranţei şi a optimismului. De aceea, este ideală pentru a calma tulburările cardiace, insomnia şi nevralgia, iar noile terapii se aplică şi celor bolnavi de cancer.

Galbenul strălucitor este cea mai obositoare culoare pentru ochi. Într-atât irită retina încât, într-o cameră galbenă, copiii mici pot plânge din orice, iar adulţii îşi pot pierde cumpătul mai repede, spun cercetătorii. În doze mai mici şi în nuanţe mai pale însă, galbenul creşte puterea de concentrare şi stimulează activitatea creierului. Iar dacă te afli la dietă, fereşte-ţi privirea de galben! Ca şi culoarea roşie, galbenul creşte pofta de mâncare. De aceea, majoritatea fast-foodurilor îşi colorează meniurile în galben şi în roşu.