„De ce simt că e vina mea mereu?” Obiceiuri ale părinților care te pot controla și la maturitate, spun psihologii
Poți să-ți iubești părinții și totuși să recunoști că unele comportamente te-au influențat. Un articol semnat de Parade, bazat pe explicațiile mai multor psihologi, trece în revistă tipare care pot reveni în viața adultă sub formă de anxietate, depresie sau îndoială de sine.
Subiectul pornește de la ideea că două lucruri pot fi adevărate în același timp: un părinte poate fi iubitor și, totodată, poate folosi (uneori, fără intenție) strategii care controlează copilul prin vină, frică sau condiționare. Psihologul Crystal Saidi subliniază că astfel de strategii pot fi preluate din propria educație a părintelui și că tiparele nu dispar automat odată cu vârsta, ci se pot vedea mai târziu prin anxietate, depresie și îndoială de sine.
Iubire bazată pe vinovăție
Apare când vinovăția este folosită ca metodă de a obține „recunoștință” și ascultare. Crystal Saidi explică faptul că, la maturitate, acest tipar poate duce la o teamă puternică de a dezamăgi și la tendința de a pune nevoile altora înaintea propriilor nevoi.
Aprobare condiționată
Este situația în care ai simțit că ești apreciată doar când îndeplineai standardele părintelui (rezultate, note, performanță). Saidi spune că mesajul transmis copilului este că iubirea trebuie „câștigată”, iar la maturitate pot apărea perfecționismul și stima de sine scăzută.
Folosirea problemelor de sănătate (reale sau „imaginate”) ca să forțeze apropierea
Psihologul Dale Atkins descrie situațiile în care un părinte folosește episoade de sănătate pentru a obține atenție și reasigurare când se simte speriat, singur sau nu știe cum să ceară apropiere emoțională. El afirmă că frica și urgența pot fi folosite pentru a trece peste limite, iar copilul ajuns adult poate rămâne într-o stare de alertă și obligație, fără să știe mereu dacă problema a fost reală sau exagerată.
Reducerea la tăcere a emoțiilor
Atkins descrie familiile în care emoțiile nu sunt discutate, sunt ignorate sau minimalizate. El menționează că părinții pot evita conversațiile directe, dar rămâne „în aer” sentimentul lucrurilor nespuse, iar copilul ajuns adult ajunge să se poarte ca și cum ar „călca pe coji de ouă” sau să evite discuțiile despre emoții ca să nu-și supere părinții.
„Povara sacrificiului” pusă pe umerii copilului
Emily Guarnotta spune că atunci când părinții repetă constant cât „sacrifică ori s-au sacrificat” pentru copil, vinovăția devine instrument de control emoțional. Ea leagă acest obicei de sentimentul de inadecvare și „martiraj” al părintelui și afirmă că, la maturitate, poate apărea dificultatea de a pune limite, de a accepta ajutor și senzația că „datorezi” permanent ceva altora.
Copilul pus la mijloc în conflictele adulților
Guarnotta descrie situația în care un părinte folosește copilul ca mesager sau îl împinge să țină partea cuiva împotriva altui membru al familiei. Ea spune că poate veni din teama de conflict sau din nevoia de a păstra controlul și că este manipulator pentru că obligă copilul să devină „tampon” și să aleagă.
Intimidarea
Michele Goldman explică faptul că unii părinți folosesc frica sau afirmații amenințătoare pentru a obține ascultare. Ea avertizează că efectele pot continua la maturitate: teamă de ceilalți, evitare a confruntărilor și dificultatea de a te apăra.
Laude și complimente folosite ca „pregătire” pentru o cerere
Goldman precizează că lauda este normală și sănătoasă, dar devine problematică atunci când este folosită intenționat ca să „îndulcească” persoana înainte de o solicitare sau o pretenție. În articol este dat și un exemplu de tipul „ești singura persoană în care am încredere, nu pot apela la frații tăi, ești minunată când mă ajuți”, urmat de cererea propriu-zisă.
@Freepik
Editor: Raluca Toma
