Nancy Wake, şoricelul alb al Aliaţilor
Întreaga Europă sărbătoreşte astăzi Ziua Victoriei, mai puţin Rusia, care marchează aniversarea mâine. La data de 8 mai 1945, în urmă cu 75 de ani, Germania nazistă a capitulat, iar cel de-al Doilea Război Mondial a luat sfârşit. Cea mai cruntă confruntare mondială a lăsat în urmă 55 de milioane de morţi, un întreg continent în ruine, dar a scos la iveală şi acte de curaj fără de seamăn, şi nu toate masculine. Printre eroinele celui de-al Doilea Război Mondial se numără şi Nancy Wake, poreclită „şoricelul alb”.
Multe dintre eroinele celui mai odios război din istoria modernă a omenirii au fost spioane. Altele, precum Lyudmila Pavlichenko, au fost luptătoare. De altfel, Pavlichenko este considerată unul dintre cei mai mortali lunetişti din istorie, cu 309 ucideri confirmate de soldaţi germani, în timpul invaziei naziste din 1941 a Uniunii Sovietice. Nancy Wake, însă, este printre puţinele „legende” ale celui de-al Doilea Război Mondial care a supravieţuit şi a trăit să-şi povestească actele de curaj nepoţilor. Ea a murit în august 2011, la vârsta de 98 de ani.
Cine a fost Nancy?
Nancy Wake a avut o reputaţie nu doar de luptătoare periculoasă, ci şi de băutoare de neînvins. Născută în Noua Zeelandă, pe 30 august 1912, a fost mezina unei familii sărace. Şi-a urmat familia în Australia, unde tatăl ei a primit o slujbă de ziarist, dar la vârsta de 16 ani a fugit de la şcoală pentru a lucra ca asistentă medicală. Ceva mai târziu, la 20 de ani, cu ajutorul une mătuşe, a plecat în lume, mai întâi la Londra, apoi la New York şi, în final la Paris, unde i-a plăcut cel mai mult şi a şi rămas. Aici a luat-o pe urmele tatălui, lucrând ca ziarist independent.
În 1936, l-a cunoscut pe industriaşul Henri Fiocca, cu care s-a căsătorit şi s-a mutat în oraşul natal al acestuia, Marsilia. Tot cam pe atunci, într-o delegaţie de presă la Viena, a văzut găşti naziste bătând evrei - bărbaţi şi femei - pe stradă, fără niciun motiv anume. Nancy şi-a promis atunci că dacă va avea vreodată şansa de a face ceva să oprească nazismul, o va face. Iar şansa nu a întârziat să apară.
Escorta soldaţilor Alianţei
Când Germania a invadat Franţa, Nancy Wake a început să ajute grupuri ale Rezistenţei locale. Folosindu-se de statutul ei social şi financiar, tânăra soţie a jucat mai întâi rolul de curier, iar apoi a escortat soldaţi ai Alianţei, ajutându-i să fugă din Franţa, prin Munţii Pirinei, până în Spania.
„Pentru noi, femeile, a fost mult mai uşor să călătorim prin toată Franţa. O femeie putea ieşi dintr-o mulţime de probleme, pe când un bărbat nu reuşea,” a spus ea într-un interviu pentru televiziunea australiană.
În 1943, când grupul ei de rezistenţă a fost trădat, iar autorităţile naziste au aflat de activităţile ei, Nancy a fugit din Franţa şi a reuşit să ajungâ în Anglia, prin Spania. Soţul ei, care a rămas în Marsilia, a fost ulterior arestat şi executat.
În noua ei ţară adoptivă, Nancy a fost antrenată de Operaţiunile Executive Speciale Britanice, o organizaţie guvernamentală de spionaj. Iar, în aprilie 1944, când avea 31 de ani, Nancy a fost printre cele 39 de femei şi cei 430 de bărbaţi care s-au paraşutat în Franţa pentru a pune la cale Ziua-Z (sau D-Day), adică debarcarea Forţelor Aliate în Normandia pentru declanşarea operaţiunii ofensive care a schimbat cursul războiului.
Cu sânge rece
„Nu mi-a fost niciodată frică”, a povestit ea mai apoi. „Eram prea ocupată să-mi fie frică”. O dată a omorât o santinelă germană cu mâinile goale, iar altă dată a ordonat executarea unei femei pe care o credea a fi spionă nazistă. Pe de altă parte, Nancy a declarat presei de după război că nu îi făcea plăcere să omoare oameni. Dar acest lucru nici nu o ţinea trează noaptea.
Când codurile radio ale Forţelor Aliate au fost pierdute în luptă, ea s-a oferit voluntar pentru a parcurge distanţe lungi pe teritoriul inamic pentru a obţine înlocuirile. Adeseori se îmbrăca provocator şi mergea la întâlniri cu soldaţii germani, pentru a obţine informaţii. Cei drept, ca să poată face asta, avea nevoie de ceva băutură înainte. De altfel, ea însăşi a spus că, în tinereţe, nu iubea nimic mai mult decât „o băutură bună” şi bărbaţi frumoşi, „în special bărbaţi francezi”. Talentul ei de a scăpa ca prin urechile acului de a fi prinsă, i-a atras porecla, din partea nemţilor, de „şoricelul alb”, căci reuşea, de fiecare dată, să-şi „metamorfozeze” identitatea.
