Monseniorul Vladimir Ghika, sprijinul celor nevoiaşi

Prinţ, preot martir şi scriitor, Vladimir Ghika este al treilea român beatificat de Biserica Catolică. A trăit în mijlocul aristocraţiei române şi franceze, a săracilor, dar şi în temniţele comuniste şi a luptat pentru apărarea religiei şi a celor neajutoraţi.

Vladimir Ghika s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873,la Constantinopol (Istanbulul de azi). Tatăl său era general de divizie şi ministru plenipotenţiar al României în Turcia,iar mama lui,Alexandrina Moret de Blaremberg,descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei. Nepot al principelui Grigore V. Ghika Vodă,ultimul domnitor al Moldovei,Vladimir Ghika a fost botezat în credinţa ortodoxă. La vârsta de 5 ani a fost trimis la şcoală,în Toulouse,Franţa,unde o famile protestantă a avut grijă de el şi l-a ajutat să-şi însuşească educaţia religioasă specifică acestei confesiuni.

Citeşte şi:

Mănăstirea Radu Vodă,aşezământ cu puteri tămăduitoare

Maglavit,locul unde s-a arătat Dumnezeu

„Marele vagabond apostolic“

A urmat facultatea de Ştiinţe Politice,frecventând şi cursurile de medicină,botanică,artă,litere,filosofie,istorie şi drept. Îmbolnăvindu-se de angină pectorală,Vladimir Ghika s-a întors în ţară unde şi-a continuat studiile.

În 1900 s-a hotărât să se convertească la catolici,deşi mama sa era foarte credincioasă şi ataşată de religia ortodoxă. „Am trecut la catolicism pentru a fi un bun ortodox“,obşnuia să afirme monseniorul Vladimir Ghika.

La îndemnul Papei Pius al X-lea,s-a dedicat apostolatului ca laic,desfăşurându-şi activitatea în diverse oraşe,precum Bucureşti,Roma,Paris,Congo,Tokyo,Sidney sau Buenos Aires. Deoarece a călătorit în toată lumea,propovăduind cuvântul lui Dumnezeu,a fost numit „marele vagabond apostolic“.

A fost închis la Jilava,dar nu a renunţat la credinţă

Deşi ar fi putut avea un destin lipsit de griji,monseniorul a ales să-şi pună în slujba semenilor toţi banii şi toată cunoaşterea. A deschis primul dispensar gratuit „Betleem Mariae“,din Bucureşti şi a pus bazele spitalului „Vincenţiu de Paul“,tot cu servicii gratuite,unde a funcţionat şi prima ambulanţă din ţară. În timpul războiului din Balcani,în 1913,a îngrijit răniţii şi bolnavii de holeră,iar în Primul Război Mondial s-a ocupat şi de unele misiuni diplomatice. După ce a fost sfinţit preot la Paris,în 1923,Vladimir Ghika a primit dreptul de a celebra slujbele atât în rit latin,cât şi bizantin. Astfel a devenit primul preot român biritual.

A decis să nu-şi părăsească semenii în cel de-al Doilea Război Mondial,având grijă de săracii şi bolnavii din Bucureşti. Nu s-a temut nici de comuniştii veniţi la putere,rămând în ţară în continuare. A fost arestat în 1952,fiind acuzat de înaltă trădare şi închis la Jilava. Chiar dacă a fost bătut şi torturat,nu s-a lepădat nicio clipă de Dumnezeu şi a mângâiat viaţa celor aflaţi în temniţă. În mai 1954,a părăsit această lume. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii,însă rămăşiţele sale au fost mutate în 1968 în cimitirul Bellu din Capitală.

Citat:„Există oare lucruri mari şi lucruri mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?!“

Ridicat la primul rang al sfinţeniei

Recunoscut drept preot martir de Papa Francisc,monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat în 2013,intrând astfel în rândul fericiţilor Bisericii Catolice,primul rang al sfinţeniei. Beatificarea înseamnă o recunoaştere a jertfei sale pentru credinţă. Se spune că monseniorul purta la piept o cutiuţă în care avea un spin din coroana cu care a fost răstignit Mântuitorul. Pe când se afla în Japonia,împăratul i s-a plâns că nu are un fiu. Monseniorul l-a bisecuvântat cu acest spin,iar după un an împărăteasa a născut un băiat. Reprezentanţii Vaticanului caută să vadă dacă poveştile despre vindecările miraculoase pe care le-ar fi făcut sunt reale şi dacă într-adevăr harul său era un dar ceresc.

Cu gândul la viitor

Fericitul Vladimir Ghika a avut o cultură bogată şi a făcut muncă de cercetare în arhivele Vaticanului,rezultatele apărând în volumul „Revue Catolique“. De asemenea,a publicat diverse articole în „Convorbiri literare“ şi câteva publicaţii franceze. Obişnuia să îşi noteze pe bucăţi de hârtie scurte concluzii ale meditaţiilor personale. O parte dintre acestea au apărut în cartea „Gânduri pentru zilele ce vin“.