Otilia Mantelers: „Ființa umană are nevoie de multă siguranță emoțională pentru a trăi înfloritor!‟
Psihoterapeut, instructor de parenting și specialist în terapia traumei, Otilia Manteleres are o experiență vastă în îmbunătățirea sănătății mintale și este un bun consilier atât pentru adulții, cât și pentru copiii sau adolescenții care au nevoie de sfaturi și ajutor avizat.
Ești foarte apreciată pentru cursurile de parenting pe care le predai, însă puține persoane îți cunosc povestea. Cine este Otilia Mantelers și cum și-a ales meseria?
Am 46 de ani, m-am născut la Iași în timpul studenției părinților mei și am copilărit la Focșani. Am un frate cu doi ani mai mic, care prin prezența lui în viața mea, mi-a făcut copilăria mai frumoasă. Am terminat ASE-ul, am lucrat în audit în Olanda, după facultate, apoi ca trainer de cursuri financiare până la 33 de ani, când m-am întors la prima mea pasiune și am început Facultatea de Psihologie. Din 2011, susțin cursuri de parenting, de dezvoltare personală, am co-organizat conferințe cu invitați internaționali: cum ar fi Esther Perel, Dan Siegel, Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt. În prezent, sunt psihoterapeut pe traumă în supervizare și practician de Somatic Experiencing (n.r. terapia somatică).
Ai fost printre primele persoane care au adus conceptul de parenting în România. Cum ți se pare că au evoluat lucrurile de atunci și ce subiecte generează cel mai mare interes?
În 2011, când am început munca, existau foarte puține cursuri pentru părinți. Am promovat jocul în relația părinte-copil și am făcut cunoscut felul în care copiii au nevoie ca noi să le primim și să le înțelegem lacrimile și crizele de furie. Între timp, s-au format mulți instructori de parenting, iar mulți psihologi și psihoterapeuți s-au îndreptat către știința parentajului, organizând cursuri și conferințe pentru părinți. Acum, părinții au foarte multe surse de la specialiști pentru a se informa.
Câți copii ai și ce ai avut de învățat de la fiecare în parte?
Am trei copii – un băiat de 17 ani, Yuri, și două fete, Anna și Kim de 15 și 13 ani. De la fiul meu am învățat despre ce înseamnă să fii băiat și cum să înțeleg profund că el e diferit de mine și că are funcționări psihice diferite de ale mele. El mi-a făcut clar că pentru a cunoaște pe cineva în mod profund, am nevoie să vin în relație fără ipoteze, prejudecăți și fără să-mi dau cu presupusul despre cum e el; doar cu empatie și curiozitate de a știi persoana. De la Anna am învățat că și un copil care nu țipă să îi îndeplinești nevoile are nevoi la fel de mari precum cel care țipă și am dezvoltat un tip de atenție mai intenționată, pentru că ea, copilul mijlociu, era foarte abilă în a-și găsi preocupări și a părea că e bine cu mai puțină atenție din partea mea. De la Kim am învățat că trebuie să am grijă atunci când un copil e foarte empatic și are multă profunzime, fiindcă oamenii mari îl pot folosi ca sprijin personal și se pot bucura de el, în special pentru că le face viața mai ușoară.
Ce înseamnă să ai traume provenite din copilărie și cum le recunoști?
Trauma înseamnă că, în urma unor întâmplări copleșitoare (accident, boală, moarte, mutare dintr-o țară în alta etc.) sau a unor relații de atașament disfuncționale, care ne-au rănit în copilărie, sufletul nostru s-a divizat în mai multe părți. Trauma este experiența internă care ne-a deconectat de la abilitățile noastre de a funcționa în lume liberi, flexibili, curioși, deschiși și puternici. Recunoaștem că avem traume de relație cu părinții noștri din faptul că nevoile noastre de simbioză cu ei și nevoile de autonomie nu ne-au fost îndeplinite. Cu alte cuvinte, o parte din noi nu ne-am simțit văzuți, înțeleși, validați, nu am fost ghidați și susținuți în deciziile noastre. Nu am fost îmbrățișați suficient, nu am fost priviți cu bucurie, nu am fost ascultați, nu ni s-a permis să simțim ce emoție aveam noi de simțit, să avem propriile păreri etc. Dacă aceste nevoi nu au fost împlinite de părinți, atunci noi am suferit, am simțit durere, tristețe, furie, vulnerabilitate fără protecție, frică, groază că nu suntem iubiți etc. Toate aceste emoții sunt copleșitoare pentru orice ființă umană, în special pentru un copil. De aceea, psihicul a decis să le închidă. Iar închisul acestor emoții într-un sertar este fix traumă.
Ce soluții avem pentru a le preveni, mai ales în adolescență sau în prima parte a maturității, când dialogul cu părinții nu pare să fie o opțiune salvatoare?
Putem spune că ne recuperăm capacitățile noastre bune de funcționare după ce ne accesăm din nou trăirile acelea copleșitoare pe care le-am descris anterior, trăiri pe care sufletul le-a dosit de conștientul nostru. Acest lucru presupune ca noi să intrăm în contact cu partea din noi care a trăit durerea, apoi cu partea din noi care s-a specializat în a acoperi emoțiile grele din copilărie printr-un mecanism de supraviețuire (perfecționism, revoltă, preocupare excesivă pentru aspectul fizic, mâncat emotional, consum de substanțe, orice activitate realizată în exces etc). Astfel, a ne vindeca de traumă înseamnă a ne recupera aceste părți din suflet, blocate la vârste mici, care au suferit imens și care acum au devenit rigide. La vârsta adolescenței nu ne putem vindeca singuri de traumă. Nici la maturitate, de fapt. Este nevoie de o altă persoană cu care să fii în relație pentru a-ți recupera accesul la psihicul tău. Este nevoie de persoane bune în jur, care să îți facă bine, cu care să te simți în siguranță. Este nevoie de un psihoterapeut pentru a-ți recupera accesul la tine însuți/însăți, pentru că psihoterapeuții sunt specializați în psihicul uman, ei recunosc și știu să ne aducă în contact cu părțile noastre, cu mecanismele pe care le-am dezvoltat ca urmare a traumelor. Ei ne pot ajuta să avem acces la subconștientul nostru, în care sunt ascunse traumele. Concomitent cu terapeutul din viața noastră, este important să avem persoane în jur care ne fac bine. Nu persoane care ne fac rău pasiv sau activ. Ființa umană are nevoie de multă siguranță emoțională atât pentru a se vindeca de trauma, cât și pentru a trăi înfloritor! De aceea, este extrem de important să ne uităm la oamenii din viața noastră și să evaluăm dacă sunt persoane sigure pentru noi sau nu. Dacă decidem că nu, în ritmul nostru, ne îndepărtăm de ei și facem loc altor persoane care ne fac bine. Iar pentru asta am nevoie ca eu să fiu o persoană care își face bine!
Să devii părinte este un lucru frumos, dar care implică multă responsabilitate. Ce întrebări trebuie să își pună tinerii pentru a-și da seama dacă sunt sau nu pregătiți să devină părinți?
Cred că e important să își dorească să aibă copil, în primul rând. Apoi să își pună întrebarea De ce vreau eu copil? Ca să ce? Ca să am un sprijijn la bătrânețe? Că așa e normal și trebuie să am și eu? Ca să am și eu pe cineva doar al meu? Ca să am un motiv pentru care să trăiesc, fiindcă altfel nu prea am motivație? Acestea nu sunt răspunsuri sănătoase pentru copil, însă sunt reale pentru mulți dintre noi. Răspunsul sănătos este: Vreau copil fiindcă vreau să contribui la creșterea lui, vreau ca el să aibă o viață bună și eu să îl susțin să fie fericit și să își utilizeze capacitățile lui cât mai mult și cât mai bine. Tinerii au nevoie să trăiască suficient de mult timp în cuplu, să se distreze și să se cunoască bine înainte de a face un copil. Au nevoie să își clădească o fundație solidă de iubire, fiindcă atunci când apare copilul, ei trebuie să se dedice o mare parte din timp copiilor și să ofere mult bun din sufletul lor acestei ființe mici și dependente de ei. Au nevoie tinerii să aibă calități organizatorice, astfel încât să planifice timp și pentru copil, și pentru casă, dar mai ales pentru relația de cuplu, care trebuie să rămână înfloritoare. Cuplul are nevoie în continuare de a ieși la întâlniri, de a se distra împreună.
Otilia Mantelers este psihoterapeut pe traumă în supervizare, practician de Somatic Experiencing, facilitatoare de Constelații ale Intenției și scriitoare. Este recunoscută pentru felul în care abordează în cabinet traumele din copilărie și consecințele acestora în viața adultă. De asemenea, Otilia susține cursuri de parenting de peste 12 ani în România, fiind promotoarea jocului în relația părinte copil.
@arhivă personală
