Afară din zăpadă!
Ca să zic vorba aia, din popor, „vine, vine primăvara“ şi cum mai era? Aaa... „cu alaiul ei de flori“. Frumos. Poetic. Şi e bine să fie aşa, pentru că, uite, ghioceii şi uite zambilele! În fine, alea-s din Olanda, dar puţintică răbdare să mai avem, că învie şi româncuţele noastre acuşica!
Brânduşa de primăvară, floarea viilor
Fata asta, cu denumirea latină Crocus, are origini sănătoase: se trage de prin părţile locului, adică din Europa centrală şi de est. Etalează o personalitate galbenă, albă sau liliachie şi e veselă, iubitoare de lumină. Brânduşa de primăvară are o soră – brânduşa de toamnă, care e otrăvitoare. Legenda spune că cele două au fost odată surori gemene, foarte frumoase, pe care mama lor vitregă le-a dat afară din casă – pe una într-o primăvară timpurie, pe cealaltă într-o toamnă târzie. Văzându-le necăjite, Dumnezeu le-a prefăcut în flori. De atunci, ele se tot caută şi nu reuşesc să se întâlnească. Despre brânduşa de primăvară se spune că e floarea celor vii, pe câtă vreme surioara ei e a morţilor, pentru că înfloreşte când natura păleşte. În popor umblă şi acum o vorbă: oricine va aduna brânduşe de primăvară şi le va uni într-o cunună cu cele de toamnă, pentru a le da apoi drumul pe apă, va face o faptă bună, iubită de Dumnezeu.
Luşca doarme sub omăt
E mai mare decât verişorul lui mai mic, ghiocelul, şi prin chestia asta vreau să spun că luşca (Leucojum vernum) creşte până la 50 cm în înălţime, în vreme ce văru’ se opreşte pe la 10 cm (asta, dacă nu-l culeg iubitorii de frumos ca să ni-l dea cu 1 leu bucheţelu’!). Îi plac terenurile umede. Fiind adesea confundat cu ghiocelul, i-a împrumutat şi povestea: se zice că Dumnezeu, după ce le-a făcut pe toate câte sunt pe pământ, le-a colorat frumos. Când a făcut zăpada, a condamnat-o hâtru să-şi găsească singură o culoare. Zăpada s-a dus la iarbă şi i-a cerut să-i împrumute culoarea ei, dar iarba n-a vrut. S-a dus la mac şi la viorea şi la floarea-soarelui, şi a rugat pe fiecare să-i împrumute culoarea, dar nici ele n-au vrut. Neconsolată, a ajuns în dreptul ghiocelului – iar acesta, înduioşat, i-a dat puţin din albul lui. Drept recunoştinţă, zăpada îl protejează de atunci de frig, cu mantia ei, până când dă soarele.
Laleaua pestriţă, ocrotită de lege
Această domnişoară singuratică şi stingheră, care adoră să fie lăsată în pace în locuri izolate, e atât de firavă, încât e protejată şi de lege! Floarea ei, în formă de clopoţel, are culoare violacee, cu pete albe. Din această cauză i se mai spune şi floarea de şah. Fritillaria meleagris e mărunţică. Îi place la umbră şi în zone de mlaştină. La noi în ţară, creşte în rezervaţii naturale din judeţele Timiş şi Suceava. Şi laleaua are o legendă: odată, un tânăr persan pe nume Farhad s-a îndrăgostit de frumoasa Shirin. Aceasta a fost însă ucisă. Tânărul, copleşit de durere, s-a aruncat cu calul de pe marginea unei stânci. Din fiecare picătură de sânge a răsărit câte o lalea roşie. Aşa a devenit floarea simbol al iubirii pure, intense. Şi, probabil că tot de aici, vine şi vorba aia: „Da’ cu calu’ ce-ai avut?“.
