Sălbaticii cu coarne, din zonele montane

Cei care fac drumeţii prin Carpaţi au admirat, cu siguranţă, saltul acrobatic al caprelor negre. Rumegătoarele cu coarne, care trăiesc la altitudini mari, sunt vieţuitoare care s-au adaptat perfect condiţiilor extreme. Unele au fost domesticite şi oferă un ajutor preţios omului.

Iacul,de ajutor tibetanilor

Locuitorii din Tibet nu-şi pot imagina traiul la altitudini de peste 4000 de metri fără ajutorul preţios oferit de iac. Acesta este un mamifer masiv,cu corpul acoperit de peri lungi şi cu o cocoaşă în zona cefei. Iacul domestic este urmaşul celui sălbatic,care trăieşte la ora actuală doar pe platoul tibetan. Specia sălbatică,ameninţată cu dispariţia,poate rezista la temperaturi de minus 40 de grade. Iacul are vederea slabă,fapt compensat de un simţ al mirosului extrem de dezvoltat şi de auzul care îi permite să perceapă zgomote produse la mai mulţi kilometri distanţă. Ruda sa domestică,extrem de bine adaptată înălţimilor,e folosită ca animal de povară (poate duce în spate până la 150 kg) şi asigură localnicilor toate cele necesare traiului:carne,lapte,unt,dar şi piele şi lână pentru îmbrăcăminte. Balega de iac este un combustibil foarte utilizat la altitudine,unde lemnul e rar.

Capra neagră,acrobatul stâncilor

Cei care fac excursii pe cărări de munte au admirat,cel puţin o dată,salturile graţioase ale caprei negre-Rupicapra rupicapra pe numele ei ştiinţific. Trăieşte în regiunile muntoase din Europa şi Asia Mică. Are corp suplu şi picioare musculoase,copitele fiind adaptate pentru a profita de orice priză în stâncă şi pentru a împiedica alunecarea. Inima caprei are dimensiuni impresionante:circa 350 g,la un corp ce cântăreşte 30-50 kg  (la om,acest organ are doar 250 g). Sângele ei conţine 12-13 milioane de globule roşii per mililitru,de cinci ori mai mult ca la oameni. Toate acestea îi permit caprei negre să urce şi să coboare pantele abrupte cu mare viteză. Masculii,ca şi femelele sunt dotaţi cu coarne permanente,uşor încovoiate. Vederea acestor rumegătoare e ageră,ele putând detecta cea mai mică mişcare la o distanţă de o jumătate de kilometru,în penumbră. Paradoxal,observă cu dificultate obiectele imobile,chiar şi cele aflate în imediata vecinătate. Auzul şi mirosul sunt extrem de fine. 

Markhor,animalul naţional al Pakistanului

Este o apariţie spectaculoasă pe stâncile din Afganistan,India (în Kashmir),Tadjikistan şi Uzbekistan,dar şi în Munţii Himalaya. Este animalul naţional al Pakistanului şi continuă să fie ameninţat cu dispariţia,chiar dacă populaţia acestei rumegătoare a mai crescut în ultimii ani. Măsoară 1,35-1,80 metri metri lungime şi poate cântări între 35 şi 115 kg. Are o blană în nuanţe de gri,cu peri lungi iarna. Masculii arborează coarne spiralate spectaculoase,lungi de 1,5 metri. Numele îi vine din persanul „mar“,şarpe,şi „khor“,mâncător – conform credinţei populare că această rudă a caprei ar putea ucide şi mânca şerpi. Este adaptat zonelor muntoase,putând trăi până la 4000 de metri altitudine. Principalii duşmani ai săi sunt linxul himalaian,lupul,leopardul,ursul tibetan,dar şi omul.

Fraţi buni:ren şi karibu

Renul,numit karibu în Canada,este un animal din familia cerbului,adaptat frigului arctic. Cele mai mari turme de karibu sălbatic mai pot fi admirate în Alaska şi în nordul Quebecului,dar şi regiunea cu altitudine mai ridicată Labrador,din nordul Canadei. În Europa,renul a fost domesticit şi e folosit ca animal de povară şi de tracţiune. Este robust,putând cântări până la 180 kg. Perii cu care e acoperit sunt goi pe dinăuntru,ca nişte tuburi cu aer,ajutându-l la înot şi protejându-l de frig. Masculii şi femelele îşi pierd coarnele iarna-primăvara. Copitele sunt adaptate mersului prin zăpada îngheţată dar şi înotului. În funcţie de sezon,turmele de reni şi karibu migrează pe distanţe lungi,şi nu ezistă să traverseze înot fluvii sau braţe de mare. Când sunt urmăriţi de duşmani – lupul,ursul-,renii pot atinge viteze de până la 70 kilometri pe oră. În caz de pericol,coarnele masculilor se transformă în arme redutabile.