Când doamna devine singurul sprijin – De ce este periculos să încurajăm atașamentul exagerat al copiilor față de dascăli
Tranziția către grădiniță sau școală aduce adesea emoții uriașe pentru cei mici, iar figura cadrului didactic devine un refugiu firesc în primele săptămâni. Cu toate acestea, mulți părinți alimentează fără să își dea seama o dependență emoțională profundă față de educatoare sau învățătoare. Atunci când copilul refuză să meargă la ore în lipsa doamnei sau suferă în zilele libere, vorbim deja despre un dezechilibru. Delia Sandu, specialist în educație, explică de ce această fixație dăunează dezvoltării emoționale și cum putem ajuta copiii să devină cu adevărat independenți.
Intrarea în colectivitate reprezintă un prim pas decisiv în desprinderea copilului de mediul protejat al căminului. În această etapă, cadrul didactic împrumută din rolul părinților, oferind alinare și sentimentul de siguranță de care micuții au nevoie pentru a se acomoda. Problematic este însă momentul în care această ancoră provizorie este transformată într-un punct de sprijin permanent.
Tot mai mulți părinți observă la proprii copii manifestări extreme: refuzul încăpățânat de a intra în clasă dacă la catedră se află un alt cadru didactic, stări de tristețe accentuată la final de săptămână pentru că urmează două zile fără doamna sau încercări repetate ale adulților de a-i motiva pe cei mici folosind doar imaginea educatoarei. Deși pare o dovadă pură de afecțiune, această dinamică reflectă de fapt o fragilitate emoțională pe care adulții din jur o adâncesc neintenționat.
Fragilitatea din spatele unei siguranțe false
Delia Sandu (foto) este specialist în educație, profesor de formare și antreprenor în domeniul educațional. Ea subliniază faptul că încercarea de a construi stabilitatea emoțională a copilului în jurul unei persoane din afara familiei este o greșeală cu consecințe pe termen lung.
În ceea ce privește acest tip de conexiune nesănătoasă pe care părinții o încurajează adesea, Delia Sandu explică:
„Cea mai mare suferință pe care eu o am acum, în calitate de specialist în educație, este atunci când văd copii cărora li se promovează un atașament impropriu, un atașament bolnăvicios față de o altă persoană de referință, alta decât familia. OK, mama și tata nu se schimbă, sperăm. La modul ideal, atât mama, cât și tata rămân în viața copilului pe tot parcursul vieții lui. Pe de altă parte, ceea ce tu nu poți controla este educatorul, este învățătorul, sunt persoanele cu care copilul interacționează. Hai că la prieteni poți să spui: ≤Uite, alegem să creăm niște contexte în care să ne întâlnim cu familia lui Ștefănel≥, dar apoi ne-am supărat și alegem să nu mai creăm acele contexte.”, susține specialistul în educație.
Iubirea necondiționată și sentimentul de protecție trebuie să vină întotdeauna din interiorul familiei. Dacă un copil este învățat să depindă emoțional de un cadru didactic – o persoană a cărei prezență în viața lui depinde de factori externi ce nu pot fi controlați –, el devine extrem de expus în fața oricărei schimbări neprevăzute.
Cum pregătim copiii pentru imprevizibil
Rolul esențial al părinților nu este de a păstra mediul înconjurător neschimbat, ci de a dezvolta în copii capacitatea de a face față noilor situații. Schimbarea colectivului, a cadrului didactic sau trecerea la o altă etapă școlară sunt etape firești care nu ar trebui să provoace anxietate sau refuz școlar.
Despre modul în care adulții trebuie să abordeze ideea de schimbare și flexibilitate, specialistul în educație punctează:
„În primul rând, în primii ani de viață, evoluția copilului are ca fundament stabilitatea mediului său – foarte important – și cred că știm cu toții cât de mult înseamnă ca un copil să aibă rutine, să se păstreze activitățile, să se păstreze persoanele de atașament.
Însă de asta vorbeam, de flexibilitate. Cu timpul, noi, în calitate de părinți, trebuie să le oferim această superputere copiilor noștri, pentru că, dincolo de cadrul familial, noi nu vom mai avea apanajul de a păstra neschimbat contextul de dezvoltare al copilului.
Și atunci ce putem să facem? Putem să fim speriați că „vai, dacă se schimbă educatorul”, „vai, dacă nu-mi place educatorul și va trebui să-i schimb grădinița” sau „nu-mi place învățătoarea și va trebui să-i schimb școala”, sau atât mie, cât și copilului meu să-i dezvolt acele, nu știu, abilități, aptitudini care să-l facă să se replieze și să-și dezvolte reziliența sau să-și dezvolte această capacitate de a rezista la frustrare.”, mai spune Delia Sandu, specialist în educație.
Când părinții privesc cu teamă sau ezitare posibilitatea ca cel mic să aibă un alt învățător sau o altă educatoare, copilul va prelua automat această stare de nesiguranță. Învățarea toleranței la frustrare este una dintre cele mai importante abilități pe care un copil le poate dobândi pentru viața de adult.
Când depășim perioada firească de acomodare
Micii școlari sau preșcolari trebuie să înțeleagă clar că învățătoarea are o misiune profesională bine definită la clasă și nu este un substitut pentru familie. Dacă sprijinul educatoarei este esențial în primele săptămâni de grădiniță, menținerea acestei stări de dependență pe tot parcursul anului blochează evoluția copilului.
Referitor la granița dintre perioada de adaptare și crearea unui cult al personalității, specialistul detaliază: „Nu este neapărat un lucru rău să aibă un atașament față de învățătoare, pentru că, până la urmă, ei au nevoie de alte persoane de atașament în afară de mama sau tata. Dar hai să nu facem din asta un cult al personalității, pentru că sunt enorm de mulți părinți care, în momentul în care întâmpină, să zicem, o rezistență din partea copilului („Nu vreau la grădiniță” sau „Nu vreau la creșă.”), ghici ce? Singurul apanaj este: „Hai la doamna educatoare. Vai, păi cum? Te așteaptă cu brațele deschise!”
Poți spune lucrul acesta pentru primele două luni, patru luni de colectivitate, când asta este etapa de adaptare. El are nevoie de o altă persoană de atașament care se află la grădiniță, respectiv la creșă. Și în brațele căreia căreia să-și găsească confortul, să se liniștească și să știe că este conținut. Dincolo de aceste patru luni, apare jocul paralel, apar situațiile în care apar posibilele conflicte. Să îi dăm copilului și alte contexte de încadrare a acestei noi etape din viața sa. Accentul de pe relaționarea cu doamna educatoare și doamna învățătoare este important să fie direcționat către relaționarea cu ceilalți, pentru că, de fapt, a merge la creșă, la grădiniță are un super rol principal: acela de integrare în colectivitate și acela de dezvoltare a unor aptitudini sociale și de însușire a unor norme sociale acceptabile.
A nu se confunda lucrurile, pentru că e important să nu trecem dintr-o extremă – aceea de cult al personalității față de profesor sau față de educator sau învățător – în extrema denigrării („Lasă că știu eu mai bine!”). Important este să înțelegem bine rolul pe care îl are educația: acela de a dezvolta, rând pe rând, în funcție de etapele de dezvoltare, inteligența emoțională, inteligența socială, inteligența academică, dar toate cu bună măsură. Și fără a crea dependențe.”, consideră Delia Sandu.
Miza reală a mediului școlar
Principalul scop al colectivității nu este stabilirea unei legături exclusive cu persoana de la catedră, ci sprijinirea copilului în a lega prietenii și a interacționa cu cei de o seamă cu el. Cadrul didactic este un mediator, un ghid care îndrumă grupul și facilitează procesul de învățare și socializare.
Dacă atenția copilului rămâne concentrată doar pe obținerea validării de la doamna învățătoare sau educatoare, el pierde ocazia de a experimenta dinamica de grup, de a învăța negocierea și de a gestiona micile neînțelegeri dintre colegi.
Păstrarea unei măsuri este soluția optimă. Fără a trece în extrema subminării autorității dascălului, părinții trebuie să încurajeze un respect sănătos, lipsit de dependență emoțională. Educația completă stimulează în mod echilibrat latura academică, emoțională și socială, pregătindu-l pe copil să înfrunte lumea cu încredere și independență.
@arhivă
Redacția
