Copilărie. Georgeta Drăgan, psihoterapeut: „Timpul petrecut cu copilul este unul dintre darurile preţioase, pe care-l va purta în suflet toată viaţa‟

An de an, în prima zi a a verii, copiii de pretutindeni sunt în centrul atenţiei, iar adulţii se gândesc cu nostalgie la anii de copilărie. Ziua Internaţională a Copilului este marcată în mare parte a Globului pe 1 iunie, data fiind proclamată în urma Conferinţei Mondiale pentru Binele Copiilor ţinută la Geneva, în Elveţia, în 1915.

„E-o lume minunată, în care veţi găsi/ Numai copii/ O lume cu mult soare şi mii de jucării/ Pentru copii…‟, se aude în difuzoare în creşe, în grădiniţe, în şcoli, pe la diverse petreceri tematice pentru Ziua Copilului. Artistul Mihai Constinescu a reuşit să lege, chiar dacă pentru doar câteva minute, două sau chiar trei generaţii prin acest cântec. Părinţii copiilor de astăzi au crescut cu aceste versuri şi retrăiesc odată cu cei mici bucuria copilăriei. Însă, oricât de frumos ar fi prezentată această perioadă magică a vieţii, copilăria nu este întotdeauna întocmai ca în poveşti.

Să fii părinte, cea mai grea meserie din lume

Cei mai mulţi adulţi deveniţi părinţi se iau prea repede în serios şi, cum nu au experienţă în „cea mai grea meserie din lume‟, cad uşor în capcanele extremelor: de a cocoloşi copilul şi de a-l ţine într-un glob de cristal, retezându-i aripile evoluţiei, din prea multă iubire, sau de a exprima o atitudine autoritară faţă de copil, pentru ca cel mic să „îl ştie de frică‟, „să nu i se urce la cap‟. Evident, şi a doua extremă duce la tăierea aripilor, ca reacţie adversă.

→

Imaginea 1/3: 2 copil baloane shutterstock 75032062 jpg jpeg

Din fericire, în prezent, în 2021, numărul părinţilor şi chiar a bunicilor care conştientizează că perioada copilăriei influenţează major restul vieţii începe să crească. Este vorba despre adulţii care au timp, vor şi nu le e frică să răspundă la toate întrebările care încep cu „De ce...?‟. Tipul acesta de curiozităţi dezvoltă cunoştinţele, creativitatea, imaginaţia şi satisface exact nevoile copilului. În timp, „de ce-urile‟ vor avea un numitor comun, iar tu, ca părinte, îţi vei putea da seama ceva mai uşor în ce direcţie este talentat copilul şi îl vei putea înduma.

Recunoaşte şi evită aceste greşeli!

Răspunsurile de tipul „nu am timp!‟, „nu ştiu!‟, „du-te de aici, că am treabă!‟, „lasă-mă în pace cu prostiile tale‟ descurajează, trădează, însingurează, îl fac pe copil să simtă că deranjează, că nu e suficient de deştept, că „nu e ca ceilalţi copii‟, deci nu e bun sau e ciudat. Cu siguranţă că părinţii nu intenţionează să le facă rău celor mici, dimpotrivă, cei mai mulţi sunt la vârsta când simt că au responsabilitatea să lucreze şi mai mult, pentru a le oferi copiilor tot ce, poate, ei nu au avut în copilărie. De fapt, scopul principal al părinţilor este ca urmaşii lor să devină puternici, fericiţi şi dezvoltaţi armonios, nu doar fizic, cât şi psihic.

Odată cu copiii, evoluează şi părinţii

Copilăria celor mici este o perioadă în care adulţii evoluează enorm, într-un timp scurt. Dar şi aici, cei mari se împart în două categorii. Prima, care îşi dă seama că a avea un copil perfect este o iluzie şi ţinteşte spre a avea un copil cu o dezvoltare armonioasă, cu şanse de împlinire social, emoţional, profesional. A doua categorie este cea a părinţilor care cred că au aflat totul şi vor să îi ajute şi pe cei mai nou-veniţi în breaslă tainele parentingului, cu sfaturi, cu indicaţii, cu presiuni.

Dezvoltare armonioasă, pe grupe de vârstă

În cartea „Copilul meu este un geniu‟, semnată de Florin Alexandru, sunt enumerate abilităţi şi responsabilităţi, în firea lucrurilor ca cei mici să le deprindă, începând cu vârsta de doi ani şi până la 10 ani.

Vârsta 2 – 4 ani

-cunoaşte mediul în care trăieşte;

-se adaptează altui mediu decât cel de acasă;

-acceptă despărţirea de părinte şi devine mai independent;

-are o curiozitate semnificativă;

-cunoaşte primele emoţii: încrederea, ruşinea, vinovăţia, mândria, bucuria;

-spre patru ani, începe să emită propria părere despre anumite lucruri.

Vârsta 4 – 6 ani

-conştientizează apartenenţa socială sau întegrarea în societate;

-descoperă că este diferit de ceilalţi, că are un anumit comportament;

-devine mai responsabil;

-îşi poate stăpâni emoţiile;

-respectă regulile unui joc;

-creează, dezvoltă ambiţia;

-comunică mai uşor cu adulţii şi se concentrează pe un anumit subiect;

-are o dorinţă imensă de cunoaştere.

Vârsta 6 – 8 ani

-îşi face prieteni cu uşurinţă;

-începe să înţeleagă punctele celorlalţi de vedere şi le acceptă;

-are încredere;

-învaţă din experienţa de a pierde;

-învaţă să mintă şi să fure;

-înţelege noţiunea banilor;

-îşi poate planifica pe termen scurt activităţile;

-învaţă să îşi caute singur informaţia de care are nevoie.

Vârsta 8 – 10 ani

-îşi asumă responsabilitatea propriilor acţiuni;

-încep să vadă imperfecţiunile adulţilor;

-apare conştiinţa de sine;

-sunt preocupaţi de corectitudine;

-sunt mai egocentrici;

-îşi dezvoltă umorul;

-îşi dezvoltă pasiuni;

-au un apetit crescut în finalizarea sarcinilor.

Ţine cont de toate acestea, observă-le la copil şi bazează-te pe intuiţia de părinte în tot ceea ce faci, pentru a creşte un copil educat şi fericit.

În continuare, îţi recomandăm să citeşti interviul cu psihoterapeutul Georgeta Drăgan, oferit în exclusivitate revistei „Click! pentru femei‟

Care este cheia „supravieţuirii‟ când copilul are comportamente negative sau plânge neconsolat, uneori din motive ce par minore?

Copiii nu se nasc cu comportamente negative, ci le dobândesc în relaţie cu persoanele de ataşament din primii ani de viaţă. Ele sunt expresia unor nevoi emoţionale nesatisfăcute. De cele mai multe ori, părintele nu decodifică nevoia din spatele comportamentului negativ al copilului şi ,,se activează‟, tot negativ, manifestând iritare, frustrare, neputinţă, furie, atunci când nu reuşeşte să calmeze copilul. Plânsul copilului se declanşează când el este copleşit de sentimente intense, ca frica, ruşinea, frustrarea, lipsa atenţiei, capacitatea redusă de exprimare din cauza vocabularului insuficient dezvoltat, plictiselii, supra-stimulării sau din pricina oboselii, foamei, setei. Prin urmare, cheia ,,supravieţuirii‟ o aflăm atunci când învăţăm să ne conectăm afectiv cu copilul, de o aşa manieră încât să-i recunoaştem nevoile şi să i le împlinim, înainte ca el să fie copleşit de emoţii, pe care nu are capacitatea de a le exprima şi controla încă şi care îl pun pe părinte în postura de a-şi pierde el însuşi echilibrul emoţional.

Ce aţi observat că îi împiedică pe părinţi să fie fermi atunci când copiii au nevoie de limite?

Pe lângă stresul cotidian care ne răpeşte din energia de care avem nevoie să facem faţă dinamismului copilului, părinţii au propriile vulnerabilităţi. Atunci când copilul are o criză de tantrum pe stradă sau în supermarket, unde expunerea publică e mare, părintele se simte ruşinat faţă de cei care văd ,,scena‟ şi-şi pierde calmul, ridică tonul sau ameninţă copilul cu diverse pedepse, ceea ce prelungeşte criza. Dacă criza are loc acasă, părintele poate experimenta sentimente puternice de neputinţă sau vinovaţie şi sfârşeşte prin a ceda, prin a fi extrem de indulgent, permisiv. E de dorit ca părintele să fie preocupat de propria cunoaştere pentru a învăţa cum să gestioneze stresul, cum să se relaxeze, cum să crească toleranţa la frustrarea că ar putea fi etichetat de cei din jur sau chiar de el însuşi, din nevoia nerealistă de a fi perfect.

Cum te poţi calma atunci când copilul izbucneşte?

Cum spuneam mai sus, e necesar ca părintele să înveţe să înţeleagă ce simte şi să se întrebe: Sunt iritat? Frustrat? Ruşinat? Neputincios? Vinovat? Furios? De ce mă simt aşa? Ce ar trebui să fac aţa încât copilul să nu fie victima sentimentelor mele? Ce nevoie are de fapt copilul meu acum? Ce mesaj încearcă să-mi transmită, chiar dacă într-un mod care mă ,,activează‟ negativ? Suntem modele pentru copiii noştri. Dacă le arătăm că ne recunoaştem sentimentele negative şi nu le dăm drumul impulsiv ci, dimpotrivă, ne străduim să le gestionăm, în timp, ei vor învăţa să facă acelaşi lucru.

Cât de important este să li se impună limite celor mici?

Pentru o dezvoltare armonioasă, este necesar să fie îndeplinit un set de nevoi emoţionale de bază. Pe lângă nevoia de dragoste, acceptare, siguranţă  şi stabilitate, nevoia de a fi independent, competent, de a avea o identitate, nevoia de a fi liber să exprime propriile sentimente şi nevoi, nevoia de spontaneitate, plăcere şi joc, o mare importanţă o are nevoia de limite realiste. Importanţa limitelor sănătoase este de necontestat. Indulgenţa, permisivitatea, oferirea de ,,tot ce vrea copilul‟, exprimarea furiei fără nicio restricţie, răsplătirea comportamentului manipulator duc către formarea unui ,,mic revendicator de drepturi‟ mai mult sau mai puţin realiste. Atunci când stabilim consecinţe (nu pedepse!) pentru comportamentele negative, îl învăţăm pe copil autocontrolul, autodisciplina, responsabilitatea.

De ce este indicat ca părinţii să elimine cuvântul ,,trebuie‟ din viaţa lor?

Cuvântul „trebuie‟ vine la pachet cu foarte multă presiune. Este impunător, constrângător, limitativ. Presiunea este resimţită negativ de fiinţa umană şi duce la comportamente disfuncţionale, greu de gestionat ulterior. E de preferat să-l înlocuim cu: vreau să...., am nevoie să..., îmi doresc să.... Astfel, transformăm presiunea din exterior în mecanisme care activează motivaţia internă, atât de necesară în orice acţiune întreprindem.

Care sunt cele mai bune metode de a-l ajuta să-şi controleze emoţiile?

Pentru a-l învăţa să controleze emoţiile, e necesar ca mai întâi să-l familiarizăm cu emoţiile: care sunt, cum să le recunoască atât la el, cât şi la cei din jur. Apoi să le normalizăm. Este în regulă să avem atât emoţii pozitive, cât şi negative. Toate acestea se explică într-o stare de linişte, nu în mijlocul furtunii emoţionale. Când copiii au emoţii negative, evităm expresiile care-i descurajează, cum ar fi: „Nu mai plânge!‟, „Nu ţipa!‟, „Deranjezi pe cei din jur!‟, „Linişteşte-te!‟, pentru că, în felul acesta, ei înţeleg că suntem insensibili la emoţiile lor. Mai degrabă le validăm prin mesaje de genul: „Înţeleg că te simţi trist sau că eşti furios. Hai să vedem cum te pot ajuta‟, „Îmi dau seama că eşti speriat. Şi eu am simţit la fel‟, „Pare să-ţi fie greu să nu te vezi atâta timp cu colegii tăi‟. Apoi îi ajutăm să identifice (singuri, de preferat) soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă.

Cât timp se recomandă ca părinţii să petreacă zilnic cu proprii copii?

Un părinte bun este implicat, iar timpul petrecut cu copilul este unul dintre darurile preţioase pe care copilul îl va purta în suflet toată viaţa, fiindcă a petrece timp cu el înseamnă a-i acorda atenţie, interes, afecţiune, stabilitate, ghidaj şi suport în diverse forme de cunoaştere. Mai valoros decât „cât timp‟ petrec cu copilul, mai importantă este regularitatea şi ce fac în tot timpul acela alături de copilul meu, şi aici paleta e largă: joaca şi jocurile, mersul în parc, în oraş, sarcini casnice, vizionare desene animate/filme, discuţii pe marginea acestora. Reconectarea cu copilul îi conferă siguranţă şi stabilitate emoţională.

Cum îi pot ajuta părintii pe cei mici să fie independenţi?

Independenţa, ca şi limitele despre care am vorbit mai sus, este o nevoie fundamentală care contribuie la conturarea responsabilităţii atât de necesare unui adult sănătos emoţional. Ea se învaţă treptat, pe măsură ce copilul creşte şi presupune multă perseverenţă din partea părinţilor. Primul semn de independenţă este mersul de-a buşilea, apoi apar primele încercări de a se hrăni singur, de a merge singur, de a-şi exprima nevoile prin primele cuvinte. Atitudinea suportivă a părinţilor în sensul de a încuraja autonomia copilului este esenţială. Astfel, părintele oferă gradual sarcini, le adaptează la posibilităţile copilului, aşa încât să-i dea sentimentul că poate (se îmbracă singur, mănâncă singur, îşi strânge jucăriile). Ulterior, îl încurajează să-şi asume roluri în diverse proiecte la şcoală, îl învaţă să-şi gestioneze în mod independent banii de buzunar, îi dă spaţiul necesar să facă singur alegeri, pe care să şi le asume. Pe acest drum al învăţării independenţei, părintele îl ajută numai dacă este necesar, îi apreciază eforturile, îl încurajează, îl lasă să aleagă, nu îi impune să nu greşească.

Dar să nu aibă stima de sine scăzută?

Stima de sine este un proces dinamic, care se schimbă adesea, se rafinează sau scade în funcţie de experienţele copilului. E de dorit să fim atenţi pe tot parcursul dezvoltării copilului la: cum îşi conturează credinţele despre sine, ceilalţi şi lume (acestea pot fi raţionale sau iraţionale în funcţie de percepţiile lui), aprecierile faţă de procesul care duce la finalizarea unor sarcini (învaţă copilul să se bucure de ,,călătorie‟ şi să aibă încredere în toate calităţile sale care l-au dus la rezultatul dorit), suportul necesar trecerii peste dezamăgiri, punând accentul pe lecţia ce trebuie luată din experienţa trăită, oferirea de feedback pozitiv, dar şi corect, atmosfera pe care o creăm în casă, care trebuie să fie una de siguranţă, susţinere şi iubire.

Este adevărat că, pentru a fi un părinte bun, este nevoie să-ţi controlezi propriile frici?

Da, e cât se poate de adevărat. Fricile se transmit copiilor sau pot avea un efect negativ asupra lor, pentru că ei sunt foarte atenţi la comportamentul nostru, mai ales că în primii ani de viaţă ei văd lumea prin ochii noştri şi ne investesc cu foarte multă încredere. Schimbarea începe odată cu conştientizarea fricilor şi dorinţa părintelui de a învăţa cum să le gestioneze (eventual apelând la ajutorul unui specialist), aşa încât să aibă o viaţă de calitate, ceea ce îl va face să fie un model pozitiv pentru copil.

Georgeta Drăgan, psihoterapeut şi logoped, Clinica Oana Nicolau

@shutterstock, arhiva personala