Cum îl ajuţi să fie independent
Nu or fi existat telefoanele mobile în copilăria noastră, dar „tentaculele“ unei mame grijulii se întindeau peste toată România şi, la nevoie, chiar peste hotare. Dar ce se întâmplă în ziua de azi sau ce ar trebui să se întâmple?
Câtă libertate,în funcţie de vârstă
Când este mic,îţi e uşor să pui limite copilului,fără ca pe el să îl deranjeze că faci astat. Îl laşi să se joace în parc,până pe la 5-6 ani,sub priviriea ta grijulie şi mâinile pregătite să îl ridice atunci când cade. După 6 ani,îi dai voie să iasă singur la joacă,în spatele blocului (uneori,când este prea concentrat la jocurile pe calculator,chiar îl împingi de la spate),dar stai lipită cu nasul de geam,în spatele perdelei,să nu te vadă. Până ajunge pe la 8-9 ani. Când este pregătit să meargă neînsoţit la şcoală,este semn că îl poţi lăsa şi singur la magazinul din colţ sau la prietenul care stă la 3 blocuri distanţă. Apoi ajunge la adolescenţă şi atunci începe cea mai dificilă perioadă. Nu mai are nevoie de tine şi nici nu vrea să îţi dea „raportul“.
Citeşte şi:Cum previi infecţiile respiratorii la copii
Gândeşte-te la copilăria ta
Pune-te puţin în pielea copilului tău,înainte de a stabili limitele libertăţii lui. Crezi că juniorul tău se simte mai bine,când îl rogi,de faţă cu prietenii,să îşi pună căciula pe cap (deşi toţi au capetele descoperite)? Cum te-ai fi simţit dacă mama ta te-ar fi însoţit la ziua de naştere a unui coleg? Sau care era sentimentul tău când toţi colegii de liceu fugeau la mare 2 zile în week-end,în timp ce tu nu aveai voie să mergi decât cu familia? Copilul trebuie lăsat să mai ia şi singur decizii şi să îşi asume responsabilitatea pentru actele sale. Nimeni nu spune că e simplu sau că nu sunt cazuri în care copilul îşi dezamăgeşte familia.
Tatăl,supererou
În multe familii,mama este cea care stabileşte limite stricte,care încearcă să controleze fiecare pas al copilului,în timp ce tatăl este de părere că adolescentul merită puţină libertate. În alte familii,rolurile sunt inversate. Dar nu e rău ca unul să fie într-o tabără,iar altul în cealaltă,căci,în cazurile astea,se încearcă găsirea unui echilibru sănătos. Ideal ar fi,însă,ca discuţiile în contradictoriu să nu se poarte de faţă cu copilul,pentru ca acesta să nu ajungă să speculeze. Ştii scenele acelea simpatice din filme:„Mama! Mamaaaaaaaaaa! Mamă,te-am strigat o grămadă. Voiam să ştiu unde e tata“. Exact aşa riscaţi să păţiţi şi voi,dacă unul este Bau-Bau,iar altul supereroul salvator,în ochii copilului.
Citeşte şi:Nu are curaj – cum îl ajuţi?
Ce am învăţat în adolescenţă
Eu sunt al cincilea copil al unei familii monoparentale. Mama singură ne-a crescut,cum a ştiut ea,după ce tatăl meu a murit. În timp ce la adolescenţă sora mea mai mare nu avea voie să meargă la discotecă sau să vină acasă mai târziu de ora 10 noaptea,eu am avut libertate deplină. După ce s-a convins că ideea de a câştiga încrederea copilului cu forţa nu dă roade,mama a lăsat garda jos. A renunţat la a controla fiecare pas al nostru. Poate că doar obosise când am trecut eu de 14 ani sau poate că a vrut să schimbe ceva. Cert este că pe mine m-a lăsat să fac tot ce am vrut,dar m-a asigurat mereu de încrederea ei 100%. Nu a crezut nimic din ce auzea de la vecini,nu m-a judecat şi nu m-a certat înainte de a-mi asculta punctul de vedere. Iar asta m-a făcut să îmi doresc să nu o dezamăgesc. Nu am putut niciodată să o mint,pentru că ea mi-a arătat că încrederea se merită,nu se fură.
