Istoria biscuiţilor: de ce au biscuiţii Petit Beurre 4 „urechi“, 52 de „dinţi“ şi 24 de găurele
Fie că sunt o gustare rapidă la şcoală sau pe stradă, fie că sunt savuraţi alături de un pahar cu lapte sau o ceaşcă cu ceai, fie că sunt ultima rezervă de ceva dulce uitată prin cămară, biscuiţii sunt preferaţii tuturor. Azi au nenumărate forme, arome şi umpluturi, dar istoria lor începe în Antichitate.
Biscuiţii sunt prezenţi în toate ţările din lume şi desemnează un produs alimentar crocant, pe bază de făină, grăsimi şi zahăr. Deşi sunt percepuţi ca produse dulci, există şi multe sortimente sărate. Biscuiţii pot fi simpli, cu unt, cu cacao sau ciocolată, digestivi, cu diverse arome, cu fructe uscate, cu nuci sau alune, cu cremă sau cu gem etc.
Denumirea biscuiţilor provine din cuvântul latin „bis“ (de două ori) şi din cuvântul francez „cuit“ (copt), ceea ce arată că acest produs era mai întâi copt, apoi uscat din nou în cuptor, la temperaturi mici.
Primul produs de tipul biscuiţilor, din făină, copt, rezistent o perioadă lungă de timp, este o lipie pe care o mâncau marinarii egipteni: dhourra, făcută din făină de mei. Un manuscris roman cu reţete antice descrie un alt produs asemănător: „O pastă groasă de făină de grâu, a fost fiartă şi întinsă pe o tablă. După ce s-a uscat şi s-a întărit, a fost tăiată, prăjită până a devenit crocantă, apoi servită cu miere“.
Ce era „pâinea de piatră”
Primii biscuiţi erau tari, uscaţi şi neîndulciţi. Cel mai adesea, erau copţi după ce se termina coacerea pâinii, într-un cuptor în care focul se stingea şi erau o hrană ieftină pentru săraci.
Până în secolul al VII-lea, bucătarii din imperiul persan învăţaseră să îmbunătăţească aluaturile adăugând în ele ouă, unt şi smântână şi îndulcindu-le cu fructe uscate şi miere. Unul dintre primii biscuiţi aromatizaţi a fost turta dulce (în franceză, pain épices, adică pâine cu condimente), adusă în Europa în 992 de călugărul Grégoire de Nicopolis.
Biscuiţii foarte duri şi uscaţi, care rezistau fără să se strice luni întregi, au fost una dintre mâncărurile de bază pentru marinari şi soldaţi timp de secole. În timpul lui Ludovic al XIV-lea, biscuiţii soldaţilor erau cunoscuţi sub denumirea „pâine de piatră”. De cele mai multe ori, erau atât de tari că nu puteau fi mâncaţi dacă nu erau înmuiaţi într-un lichid sau o mâncare cu sos.
Ce semnificaţie are forma biscuiţilor Petit Beurre
Biscuiţii preparaţi ulterior pentru cei bogaţi, aveau, de asemenea, o textură dură şi erau scufundaţi în vin, la finalul mesei, pentru a putea fi mâncaţi. De aceea produse precum pişcoturile de şampanie, langues de chat (limbi de pisică – n.r.) şi biscotti sunt lungi şi subţiri: pentru a putea încăpea în pahare înguste.
Biscuiţii originali Petit Beurre (Véritable Petit Beurre) sunt unii dintre cei mai cunoscuţi din lume. Au fost inventaţi în 1886, iar forma are o semnificaţie aparte. Biscuiţii sunt dreptunghiulari, au patru colţuri în formă de urechi (reprezentând cele patru anotimpuri dintr-un an), au 52 de „dinţişori“ pe cele patru laturi zimţate – 10 pe laturile scurte, 14 pe cele lungi (reprezentând săptămânile dintr-un an) şi au 24 de găurele (reprezentând orele dintr-o zi).
FOTO Shutterstock
