Cristina Joia: „Mă simțeam captivă într-un corp stricat și aș fi vrut să ies din el, să împrumut altul“
Cine şi-ar fi închipuit că, dincolo de zâmbetul acela cald şi de bucuria cu care pictează şi modelează interioare frumoase şi luminoase, se află o dramă la fel de tulburătoare precum a celor pentru care clădeşte, alături de echipa de la Pro TV, „Visuri la cheie“?
Şi, chiar şi atunci când îşi spune povestea, Cristina Joia vede partea plină a paharului, şansa şi lumina de la capătul unei călătorii teribil de întunecate, pe care se încăpăţânează s-o facă de mână cu un extraordinar optimism.
Cum ai ajuns să lucrezi cu echipa „Visuri la cheie“?
Întotdeauna mi-am dorit să pot lăsa în urmă ceva notabil, care să rezoneze în sufletul cât mai multor oameni, proiectul mi-a oferit această șansă și este minunat că, într-un timp atât de scurt, casele și viețile familiilor la care ajungem se schimbă fundamental. Da, am mers la casting cu speranţă şi vestea că voi face parte din echipa m-a bucurat foarte tare. Îmi aduc aminte că eram într-o întâlnire când am primit telefonul şi mi-am îmbrăţişat clienţii, şocându-i puţin cu entuziasmul meu brusc.
Care a fost cel mai drag/memorabil/sensibil proiect la care ai lucrat până acum cu echipa de la Pro TV?
Toate poveștile sunt impresionante, dar unele te marchează și le porți cu tine mult timp după încheierea acelui episod. Cea mai cutremurătoare, pentru mine, a fost întâlnirea cu Simona, care se luptă de cinci ani cu cancerul. Avea piciorul amputat de sus, din șold… în timpul acesta ea purta cercei roz cu formă de fluture, zâmbea tot timpul și simțeai că nu e om, ci lumină… Așa era să stai lângă ea… Am și pierdut-o anul acesta, la un an după ce am terminat casa și îi sărbătorisem majoratul. Edi Barbu, băiețelul în scaun cu rotile, este ca un licurici în sufletul meu și, când îmi vin în minte zâmbetul lui larg și pofta lui de viață, îmi dau seama că, dacă vrei, poți trece peste aproape orice! Pentru amenajare, aș alege dormitorul lui Karam, un băiețel absolut adorabil de 3 ani. Era o fostă magazie care a ars, un spațiu mic care păstra urmele incendiului, fără ferestre… Tatăl în scaun cu rotile a privit neputincios incendiul, fiind salvat de vecini. Am vrut să transform această cameră într-un univers magic și sunt mândră că am reușit, pentru că acest episod a coincis cu perioada postoperatorie, după agresiunea suferită și, deși aveam dureri, afară era frig, decembrie, am reușit să duc proiectul la bun sfârșit și Karam a primit camera mult visată! Iar, la categoria proiect special, aș alege lucrarea din lemn pe care am realizat-o anul trecut ca o metaforă a rezistenței și sacrificiului mamei pentru copii… Mama de la Vedea a fost victima violenței domestice, dar s-a eliberat de soțul abuziv și bătăile crute, ieșind la lumină împreună cu copiii. Pe ea am reprezentat-o ca o icoană de lemn supradimensionată, cu urmele loviturilor și copiii ca elemente de metal în formă de soare care unesc compoziția. Eu îmi realizez singură proiectele speciale din emisiune și am fost fericită că am făcut și partea de lemn care ține de sculptură, și partea de pictură.
Acum ai la fel de mari emoții la începutul fiecărui proiect sau ești deja „rodată“?
Formatul emisiunii e special și, când încep filmările, intru ca într-o vrajă. Nu ai cum să te simți rodat, pentru că de fiecare dată e altfel, nici eu nu știu cum și în ce fel va fi. Eu simt încă un gol în stomac de câte ori mă întâlnesc cu familia. Totul pornește din interior și oglindirea cu oamenii pe care îi întâlnim la „Visuri la cheie“ ne scoate la iveală propria vulnerabilitate, dar și lumina pe care toți o conținem lăuntric. Înveți să fii mai autentic, mai asumat în acțiuni și mai aliniat cu ce contează cu adevărat în viață.
Ții legătura cu vreo familie pentru care ai amenajat un „vis la cheie“?
Sunt oameni care ne rămân lipiți de suflet și care ne scriu mereu. E frumos să-i vezi pe copii crescând în condiții decente și trimițându-ți poze de la serbări, cu diplome de la concursuri. Pe unii chiar i-am vizitat la ceva timp după şi simți o mare satisfacție! Mărturisesc că nu am păstrat legătura cu toate familiile, unii sunt mai deschişi și prin intermediul rețelelor de socializare, păstrează legătura și ne scriu, alții mai puțin, dar fiecare om e diferit și rămân amintirile întâlnirilor cu ei. Sunt câțiva care vin să ajute ca voluntari sau, pur și simplu, dacă suntem în proximitate vin cu gogoși, papanași. (zâmbeşte) E tare frumos să ne reîntâlnim.
Tu ai o casă așa cum ai visat sau încă lucrezi la asta?
Cred că e foarte importantă energia intenției de a transforma un spațiu într-un cămin. Casa mea e un mix între modern, cu elemente vintage și rustice. Am îmbinat stejarul masiv cu accente de negru, pereții sunt toți albi, plini de lucrări de artă, am accente de albastru, mixate cu multe tonuri de gri. Îmi plac materialele și texturile naturale (lemn, piatră, beton) tratate contemporan, în contrast cu nuanțe electrizante mate, accente metalice, forme dinamice și pattern-uri supradimensionate. Stau destul de puțin pe acasă, așa că mărturisesc că nu am timp să mă plâng de lucruri care îmi lipsesc. În plus, am învățat să nu mai fiu atât de critică cu mine. Facem adesea asta, uitând că nu e o întrecere și, uneori, trebuie să lăsăm lucrurile să curgă și să fim recuoscători pentru ce am realizat până în acel moment. Casa este reflexia ta ca om, ce pui tu acolo ca energie, gânduri, viziune și asta e mai important decât brandul canapelei din living.
Știu că pasiunea ta pentru artă este mare, spuneai că expui și în America. Pe când o expoziție în România?
Îmi doresc mult să fac o expoziţie, deja a trecut prea mult timp. Eu pictez constant, doar că pun lucrările în proiectele de design și, pentru că filmez, aștept pauza dintre sezoane să mă pot ocupa și de acest proiect. Deci estimez primăvară, cel târziu.
Câte fertilizări/insemnări ai făcut până acum?
Cinci înseminări artificiale și două fertilizări în vitro, în Ungaria.
Tu suferi de endometrioză. Ce anume, din tratamentele pentru fertilizare, crezi că a facilitat formarea pneumothoraxului?
În primul rând, nu mi s-a pus niciodată diagnosticul de endometrioză, deși am schimbat multe cabinete și clinici când încercam să rămân însărcinată, zeci de analize, ecografii, CT-uri… etc. Sunt ferm convinsă că există o legătură între stimularea hormonală foarte agresivă, pentru că doctorii îmi subliniau că am AMH-ul foarte mic și trebuie să ne grăbim, și migrarea edometriozei spre plămâni, acolo s-a produs un dezechilibru hormonal pe care doctorii ginecologi nu l-au anticipat și nici nu l-au putut gestiona. Abia când am ajuns la urgențe, la chirurgie toracică, s-a descoperit endometrioza pe plămâni în sală, dar ei au operat efectul, neputând vindeca cauza.
Dacă ai fi știut riscurile la care te supui, ai mai fi apelat la tratamentele de fertilizare?
Retroactiv, acum aș înclina să spun că nu, dar ele nu pot fi prevăzute clar și, în plus, nimeni nu îți explică ce ai putea păți. Îmi doream cu atâta ardoare să devin mamă, încât e foarte greu pentru cineva din exterior să înțeleagă cât de dureros este stigmatul de infertilitate, care sună ca o sentință. Nu te simți întreg și asta e o capcană care te face să riști foarte mult. Îmi aduc aminte că, după ultima fertilizare, m-au sunat de la clinică să-mi zică rezultatul testului HCG. Nnu se prinsese sarcina, eram cu mașina la spălătorie şi nici măcar să plâng nu puteam. Era să fac accident cu un tramvai în drum spre casă și atunci chiar am simțit că cineva de Sus a avut grijă de mine, pentru că eu nu am văzut nici semaforul, nici tramvaiul.
Cum s-a schimbat viața ta după operațiile iminente la plămânul drept?
Simțeam că mă prăbuşesc într-un hău, pe zi ce trece. Când am ajuns de urgență la Spitalul Municipal și m-au operat pe loc, pentru că aveam pneumothorax - (n.r. o urgență medico-chirurgicală, care poate pune în pericol viața pacientului, și apare atunci când aerul pătrunde între cele două foițe pleurale) - orele de viață îmi erau numărate, iar medicii de acolo au rezolvat efectul, fără să descopere cauza. Nu mi-au pus un diagnostic clar, nu au înțeles ce aveam, dar mi-au salvat viața. După nici două luni de la externare, boala a recidivat și de data asta am avut norocul să găsesc medici care mi-au pus diagnosticul corect: endometrioză toracică. Asta era partea bună. Era și o parte rea, evident. Nu o să uit vreodată ziua în care doctorul, cu care am rămas și prietenă, nu știa cum să-mi explice ce se întâmplase în a doua operație: „Te-am tăiat, măi Crisule, dar boala este extrem de rară, nu există cazuistică. Noi am curățat tot, dar o să umeze și operația a treia”. Abia aia a fost cea mai grea, mi s-a pus un mesh peste diafragmă și mi s-a spus: „Sperăm să ne oprim aici. Dar nu garantăm!“. Aveam tot bustul înfășurat în niște bandaje, eram conectată la un aparat, branule peste tot, cu calmante, pentru că operațiile pe torace dor îngrozitor, iar visul meu de a deveni mama părea din ce în ce mai îndepărtat. Mă simțeam captivă într-un corp stricat și aș fi vrut să ies din el, să împrumut altul, pentru că aveam atâtea de făcut! Nu m-am gândit niciodată atunci „de ce eu?“. Îmi era greu să-i văd pe cei dragi suferind, erau socați și bulversați, mama plângea în baia spitalului, crezând că eu dorm și nu o aud.
Ce îți dă forța să zâmbești, știind că tratamentul pentru care îl iei pentru plămân îți poate cauza cancer la sân?
Din păcate, edometrioza toracică e o boală rară și nu se vindecă definitiv, chiar dacă te operezi la o perioadă de câțiva ani. În spital, mă împrietenisem cu toate asistentele. Așa că noaptea, pentru că nu puteam să dorm deloc, mă plimbam cu perfuziile după mine pe la etaje și vorbeam cu ele, povesteam, râdeam. La un moment dat, una mi-a dat niște morfină și o rugăciune printată. Așa am putut și eu să dorm o noapte. Dacă știi să privești, există frumusețe și în locuri triste, cum sunt spitalele. Așa că mi-am adunat, până la urmă, bucățelele, le-am pictat frumos și mi-am continuat drumul prin viață. Apoi, boala te și învață lucruri, îți pune viața în perspectivă, înțelegi că nu poți controla totul, că ești umil în fața sorții și, culmea, asta te face mai puternic și mai dornic să dăruiești din energia ta. Încerc să îmi încep fiecare zi cu recunoștința că respir, că sunt, că e verde afară. Nu cer nimic, îți poți trăi viața ca și cum fiecare zi e un miracol sau așteptând toată viața să ți se întâmple unul.
Cine ți-a fost alături în perioada în care ai divorțat și în care ai avut și incidentul violent din parcarea supermarketului?
Din păcate sau din fericire, abia în momentele de mare criză realizezi cine îți sunt oamenii de suflet. Sora mea, Vio, a fost ca un înger pentru mine, deși eu încercam să o protejez mereu, fiind mai mare. Fiul meu, Andrei, părinții mei, prietena mea de 25 ani, Delia, care e spiritul meu geamăn, colega Andra, de la emisiune, care mereu încercă să-mi ridice moralul, Ioana, PR-ul emisiunii care a fost de toate: confidentă, terapeută, martor în proces. Ovidiu Oanță, care m-a ajutat cu sfaturi în zilele acelea atât de bulversante după incident. Toată echipa de la filmări, care a fost ca o plasă de suport în acea perioadă și a ajutat mult să-i simt ca o familie..
Cât ţi-a luat să te refaci după lovitura la nas? (medical, estetic, psihic)
Nu mi-am imaginat niciodată că o să trăiesc acel coșmar, dincolo de lovitură (extrem de precisă de altfel, pentu că a produs multiple fracturi), spitalizările, operațiile care au urmat și procesul în sine au fost încă o traumă adăugată. Îmi văd cicatricea în fiecare zi în oglindă, deci e un exercițiu susținut să nu mai atașez imaginii ei și trauma și să o privesc doar ca o brazdă pe nas. Eu încă fac ședințe cu laser, în speranța că se va mai atenua și, într-adevăr, nu mai e așa vizibilă. Proiectul „Visuri la cheie“ m-a ținut extrem de ocupată, astfel încât am fost fericită că pot fi utilă din nou și că îmi pot relua viața. Regret, în schimb, suferința răsfrântă asupra familiei mele. Andrei s-a speriat foarte tare, sora mea avea Covid, era singură într-un apartament – pentru ea făceam cumpărături în acea zi să-i las mâncarea la ușă –, tata avea Covid, singur la Slatina – nu am apucat să-l sun din spital și a aflat dechizând televizorul și văzându-și copilul plin de sânge pe toate canalele, i s-a făcut rău și a ajuns și el la spital. Apoi procesul în sine, nenumăratele dăți în care fugeam de la filmări să ajung la tribunal, iar avocata agresoarei nu se prezenta, obținând astfel amânări peste amânări. Senzația stranie că, după agresiune, a urmat o agresiune emoțională și un joc al nervilor în sala de tribunal, în care dreptatea poate fi interpretată și contestată. Dar, dincolo de durere și dezamăgire, am fost copleşită de câți oameni și-au rupt din timpul lor să-mi trimită mesaje de încurajare, cărora le mulțumesc și le sunt tare recunoscătoare.
Cum a fost anul 2022 pentru tine, după doi ani plini de provocări?
Mai bun decât 2021, care a fost cel mai greu an din viața mea. 2022 a fost un an în care am avut nevoie de spațiu să procesez tot. Lucrurile s-au mai așezat, vindecat. Am făcut terapie, ceea ce a ajutat mult. Nu am putut sta prea mult timp cu mine, pentru că am filmat și am muncit foarte mult, dar asta, într-un fel, a fost și un suport, mi-a dat un scop și m-a ajutat să-mi regăsesc sensul, direcția. În viață, totul e echilibru, așa că, profesional, a fost cel mai bun an, spre uimirea mea. După tot ce se întâmplase cu nasul, eu nu am crezut că voi avea contracte de imagine cu diferite brand-uri și asta m-a ajutat să-mi extind orizontul profesional și a fost și ca o compensație pentru ce trăisem în ultimii doi ani. Am speranța că 2023 va fi și mai bun, încerc să vizualizez asta. (zâmbeşte)
@PRO TV
