Corbi, ciori, stăncuţe: descurcăreţii marilor oraşe
Corbii şi ciorile au o reputaţie macabră în cultura europeană. Atât în literatură, cât şi în artă, păsările cu penaj negru simbolizează întristarea şi însoţesc moartea. În realitate, hulitele zburătoare au numai calităţi: sunt fidele, curajoase, inteligente şi sociabile.
Sunt reprezentate în aproape tablourile care înfăţişează câmpuri de bătălie sau în peisajele dezolante de iarnă. Cu toate acestea, corbii şi ciorile nu sunt deloc ceea ce par a fi. Curajoase, nu ezită să se lupte cu păsări rapace – cu şoimul pelerin sau cu buha. Sunt prudente când e cazul, dar şi gata să înfrunte pericolele urbane, pentru a aduce hrană în cuib.
Corbul, inteligent şi... hoţ
Corvus corax e cea mai mare specie de corvide din lume. E răspândită în toată Europa, Asia şi America de Nord, putând ajunge la altitudini de 2.500 m. Penajul său e închis la culoare, cu reflexe iridiscente albastre sau violete, iar ciocul e negru, puternic şi uşor curbat. Corbul coexistă cu omul de secole, e subiectul a mii de mituri şi legende. În vechile credinţe nordice, Marele Corb era mesagerul divin. Pasărea e extrem de inteligentă. Se adaptează uşor oricăror condiţii de mediu şi se hrăneşte cu ce găseşte, de la seminţe la deşeuri alimentare. În taigaua siberiană, se ţine scai de lupii gri, pentru a se hrăni cu resturile vânate de aceştia. Fură şi ascunde obiecte strălucitoare – de la bucăţi de metal la mingi de golf. Cercetări recente arată că indivizii din această specie se joacă: se lasă să alunece pe mormanele de zăpadă, fac acrobaţii aeriene sau ţopăie, ca să se distreze, pe lângă căţei sau pisici.
Cioara de semnănătură, gălăgioasa urbană
Cioara de semănătură (Corvus frugilegus) este omnivoră şi trăieşte în grupuri mari, numite colonii. Se deosebeşte de corb prin dimensiunea mai mică şi prin ciocul alb. E acoperită cu pene negre, cu sclipiri metalice, iar ciocul puternic o ajută să spargă coaja nucilor. Coloniile preferă pâlcurile de copaci cu frunze căzătoare, plopi sau platani. Sociabilă, cioara comunică prin acele „cra, cra“ caracteristice, cu intonaţii variabile. Studiile arată că e capabilă să se folosească de unelte rudimentare pentru a-şi face rost de hrană: spre exemplu, pentru a recupera o recompensă aflată într-un tub, se foloseşte de beţe de diverse dimensiuni, cărora le curbează capetele pe post de cârlig. În Noua Zeelandă, a fost declarată specie protejată.
Stăncuţa, chiriaşa ruinelor
Corvus monedula este o specie migratoare – dar la noi e sedentară şi trăieşte mai degrabă în zonele joase. Unele populaţii cuibăresc în ţinuturile sălbatice, altele preferă localităţile. Cele din zonele urbane îşi fac cuibul în construcţii abandonate, coşuri, crăpături de ziduri, clopotniţe. Stăncuţa are penajul de culoare neagră, cu ceafa şi dosul gâtului cenuşii. Biologii au descoperit faptul că aceste păsări sunt sensibile la direcţia privirii umane şi că, la fel ca ciorile şi corbii, se folosesc de unelte diverse pentru a-şi procura hrana.
