Şcoala mamelor. Povestea mea
Poţi să creşti şi să iubeşti copilul unei alte femei? Prin această poveste, multe alte mămici vor înţelege că se poate şi că uneori nimic nu te face mai fericită decât să schimbi destinul nefericit al unui copil nevinovat.
«Am cunoscut un tată singur»
Povestea mea începe în urmă cu câţiva ani, când l-am cunoscut pe soţul meu.
Am fost foarte impresionată când am aflat povestea lui: fosta lui soţie plecase în Italia în urmă cu patru ani, lăsându-l singur cu o fetiţă de numai trei ani şi jumătate.
Numai el ştie câte sacrificii a făcut ca să-şi crească puiul şi să-i aline dorul de mamă. În momentul în care am cunoscut-o pe Roberta, mi-am dat seama cât de greu i-a fost şi cât de mult a suferit în toţi aceşti ani.
Atunci am realizat câtă nevoie avea de o mamă care să-i fie alături.
«Vrei să fii mama mea?»
După ce ne-am cunoscut mai bine şi ne-am împrietenit, Roberta m-a întrebat dacă pot să fiu eu mama ei.
Am fost foarte surprinşi şi emoţionaţi, fiindcă de ceva timp ne tot pregăteam să-i spunem că vrem să fim toţi o familie.
Vă daţi seama ce bucurie a fost pentru noi toţi!
«I-am dăruit un frăţior»
La scurt timp,i-am dăruit Robertei un frăţior, pe care l-am botezat Sebastian. El este acum năzdrăvanul casei şi împreună formăm o familie mare şi extrem de fericită.
Roberta are 9 ani, iar Sevastian, 3 ani.
Sunt doi copii minunaţi, cuminţi şi se înţeleg foarte bine. Iar eu le spun tuturor că sunt mama a doi copii şi mă simt extrem de fericită, iubită şi de împlinită.
Îmi doresc din tot sufletul să îmi îndeplinesc cu brio rolul de mamă şi să am mereu cu Roberta o relaţie foarte strânsă.
Îi iubesc la fel de mult pe amândoi şi mă mândresc în fiecare zi cu realizările lor.
Vă doresc tuturor tot binele din lume şi iubiţi copiii, pentru că ei sunt viaţa şi viitorul nostru!
Daniela, Cluj-Napoca
Nu sunteţi singure!
Dragile mele,
Nu vreau să vă întristez, ci doar să vă povestesc, pe scurt, un fapt de viaţă care m-a răscolit. Este vorba despre povestea unei mame căreia i-am fost alături într-o perioadă grea pentru ea.
Fetiţa sa, o minune de copil cu o maturitate care te uimea la numai câţiva ani de viaţă, se afla în situaţia de a aştepta, pur şi simplu, momentul când va trece în lumea îngerilor, pentru că nu mai suporta durerea cauzată de un cancer agresiv.
Vă vorbesc despre această experienţă pentru că fetiţa nu mai e printre noi, deşi am încercat să forţăm destinul cu tot ce ne-a stat în putinţă. Despre eşecuri nu prea se vorbeşte, sunt recunoscute şi făcute publice îndeosebi realizările.
Dar un eşec, dacă reuşeşti să-l priveşti din toate unghiurile posibile, te va ajuta să-i sprijini pe alţii mai târziu, învăţând, ce-i drept, pe calea cea grea, anumite lecţii. Suntem alături de mama care are inima frântă şi de familia ei.
A devenit parte din familia noastră şi, dacă e să vorbesc despre lecţii, una dintre ele a fost forţa cu care tatăl fetiţei şi-a sprijinit familia. Acum, mămica de care vă vorbesc reuşeşte mai bine să înţeleagă greutatea momentului, iar tatăl pare părăsit de puteri, probabil tocmai pentru că s-a străduit să-şi susţină familia în lunga perioadă de suferinţă şi boală.
Întrebarea pe care vă rog să v-o adresaţi astăzi este dacă nu cumva uneori ne dorim prea multă „bărbăţie” de la perechile noastre şi uităm că au acelaşi drept la sensibilitate ca şi noi, femeile. În final, vreau să vă mulţumesc cu toată inima!
Andreea Marin Bănică
Comunică mai bine
Relaţia cu soţul meu s-a deteriorat foarte mult şi am hotărât să ne despărţim. Întrebarea mea este cum îl va afecta despărţirea pe micuţul nostru de doi ani şi jumătate şi cum să-l ajut să treacă mai uşor peste acest eveniment?Daniela N.
De multe ori, copilul ai cărui părinţi trec printr-un divorţ se culpabilizează pentru despărţirea celor mari sau dă vina pe unul dintre părinţi.
Este important să înţeleagă clar că nimic din ceea ce se întâmplă nu este vina lui sau a părinţilor.
Uneori se poate întâmpla ca suferinţa emoţională a copilului să se manifeste prin regresie (reluarea suptului degetelor, reapariţia enurezisului nocturn), anxietate de separare (îi este frică să se dezlipească de mamă).
Toate aceste semne de suferinţă emoţională trebuie identificate rapid şi, pe lângă dragostea, răbdarea cu care îl înconjuraţi, apelaţi şi la un psiholog.
Cunoaşte-ţi drepturile
Vă rog să-mi spuneţi dacă încep serviciul mai devreme de 1 an (mai exact după 4 luni), am dreptul la 6 ore de lucru, plătite ca normă întreagă de 8 ore? Menţionez că alăptez.
Mulţumesc anticipat! Monica B.
Conform art. 17 din O.U.G. nr. 96/2003,salariata care alăptează are dreptul, în cursul programului de lucru, la două pauze pentru alăptare a câte o oră fiecare.
În aceste pauze, este inclus şi timpul necesar deplasării dus-întors. Salariata trebuie să-şi anunţe în scris angajatorul cu privire la intenţia sa de a alăpta, să anexeze adeverinţă medicală-tip care trebuie să conţină date privind începutul şi sfârşitul prezumtiv al perioadei de alăptare.
La cererea mamei, pauzele pentru alăptare pot fi înlocuite cu reducerea timpului ei de muncă cu două ore zilnic.
Pauzele sau reducerea duratei normale a timpului de muncă, acordate pentru alăptare, se includ în timpul de muncă şi nu diminuează veniturile salariale, fiind suportate integral din fondul de salarii al angajatorului.
Femeia care alăptează poate beneficia de pauze pentru alăptare sau de reducerea duratei normale a programului până când copilul împlineşte un an.
