Astra, un muzeu ca o vacanţă

Cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt, pentru mine, zilele petrecute la bunici, într-un sat pe malul Siretului. Atmosfera tihnită din muzeul Astra m-a făcut să retrăiesc momentele în care alergam desculţă pe iarbă şi mâncam cel mai bun desert din lume, turte prăjite în ulei, presărate cu zahăr.

La doar câţiva kilometri de Sibiu, întins pe o suprafaţă de 140 de hectare, Astra este cel mai mare muzeu în aer liber din Europa. O zi este mult prea puţin pentru a vizita toate cele peste 300 de exponate care te poartă în vremuri care, deşi par demult apuse, sunt mai vii ca niciodată. Aşadar, să nu te miri dacă pe aleile sau prin curtea vreo unei gospodării te întâlneşti cu o turmă de oi, cu un cârd de gâşte ori de raţe – sau cu un grup de flăcăi prinşi în joc.

Case cu poveste

Am ajuns la Sibiu într-o zi înnorată de septembrie, dar puţinele grade din termometru nu mi-au potolit entuziasmul de o descoperi acest loc unde tradiţiile sunt la ele acasă. Dincolo de porţile impresionante din lemn sculptat am găsit case tradiţionale din toate zonele ţării. Când le vezi cât de bine sunt întreţinute, cu greu îţi vine să crezi că unele dintre ele au chiar şi 100 de ani vechime. Aproape toate au fost donate sau vândute muzeului de comunităţile locale, din dorinţa de a proteja aceste mici comori etnografice. O poveste aparte o are şcoala din muzeu, din satul Ticera, judeţul Hunedoara, în băncile căreia au învăţat elevi ajunşi acum oameni de vază la oraş. Ei sunt cei care au donat clădirea din lemn, deoarece în sat nu mai sunt elevi care să descopere tainele buchiilor.

O atmosferă autentică

Pe lângă casele tradiţionale, muzeul adăposteşte biserici, mori, precum şi acareturile care se găseau în gospodării. Am aflat cum se măcina odinioară grâul, la moara cu cai. Munca nu era deloc uşoară! Pentru a obţine făina sau pentru a mărunţi boabele erau folosite pietre de moară, una zăcătoare şi alta alergătoare, care erau schimbate pe măsură ce se uzau. Pe când mă plimbam pe alei, nu mică mi-a fost mirarea când am zărit un teren proaspăt arat. Aşa am aflat că aici se va semăna alac (o plantă cerealieră arhaică), precum şi secară şi trifoi. Totul pentru ca muzeul să arate cât mai viu, cât mai autentic.

Joc şi voie bună

Modul în care gospodăriile au ajuns la muzeu este pur şi simplu uimitor: au fost demontate bucată cu bucată, transportate cu grijă, iar mai apoi asamblate şi renovate, ca să-şi recapete frumuseţea de odinioară. Şi pentru că naugurarea unei case restaurate e un moment deosebit, ce motiv e mai bun pentru a sărbători? Când am ajuns la muzeu, erau inaugurate casele săseşti din Cisnădioara, Şeica Mică şi Hamba, iar gospodarii din aceste sate ne-au întâmpinat cu muzică, dansuri tradiţionale săseşti, precum şi cu bunătăţi locale: plăcintă cu varză, cu ceapă şi cartofi, pâine unsă cu untură sau cu zacuscă. Casele datează din secolul al XIX-lea, iar interiorul este autentic, cu sobe de teracotă, ştergare pe pereţi şi laviţe cu perne brodate cu modele tradiţionale. Au fost aduse inclusiv beciul cu butoaiele de vin şi cămara în care se păstrau merindele pentru iarnă.

Tradiţii redescoperite

Petrecerea a continuat a doua zi cu vernisajul unei case din Almaş. Sătenii, în frunte cu preotul şi primarul satului, au recreat tradiţia unei nunţi din zonă. Nu mi-am putut lua ochii de la straiele tradiţionale, viu colorate, dar nici de la dansurile sau de la bucatele care-ţi lăsau gura apă. Am plecat cu inima strânsă, dar cu mulţumirea că tradiţiile şi obiceiurile româneşti nu se pierd, ci, dimpotrivă, sunt redescoperite de fiecare persoană care trece pragul căsuţelor ascunse printre ramuri.