Tismana, mănăstirea divină din munţi
Tismana, „cea mai veche şi mai măreaţă dintre mănăstirile de peste Olt“, după cum o descrie Grigore Alexandrescu, „un măreţ cuib al Basarabilor“, în cuvintele lui Coşbuc sau „o lume de închipuiri, de basme“, în povestirile lui Vlahuţă, este o întâlnire cu măreţia credinţei oglindită în poezia naturii.
Aşezată pe un scaun de stâncă, în poalele muntelui Stârmina, la o aruncătură de 30 km de Târgu Jiu, Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească. Locul este ca rupt din poveşti, pictat în culmi împădurite şi stâncoase. Chiar şi în inima lui august, aerul este tare aici, iar apele ce ţâşnesc de sub Peştera Sfântului Nicodim şi se rostogolesc într-un hău de vreo 40 de metri sunt reci ca gheaţa. Locul l-a impresionat nu doar pe Sfântul Nicodim, ci şi divinitatea, care i-a cerut sfântului să ridice o mănăstire pe această culme.
Legenda şarpelui împietrit şi alte povestiri
Tismana nu a apărut întâmplător pe harta Gorjului, ci în urma unor căutări îndelungate ale unui om sfânt, care a împlinit aici poruncă dumnezeiască. După ce Isus i s-a arătat în vis şi i-a descris locul în care îşi doreşte o mănăstire, Sfântul Nicodim a ajuns la o altă cascadă din munţii Gorjului, „La Pişători“. Locul era aievea cu cel din vis, dar Domnul i s-a arătat din nou, înştiinţându-l că a ales greşit.
Sfântul a pornit mai departe, ajungând la gura unei grote. Când să intre, i-a ieşit în cale un şarpe cât un balaur, gata să se năpustească asupra lui. Sfântul a făcut semnul crucii înspre şarpe, cu crucea de plumb ce o purta la gât, iar târâtoarea a ieşit din grotă, s-a izbit de o stâncă şi a plesnit. Cuviosul Nicodim a rămas, timp de trei zile, în picioare, rugându-se. În a treia zi, pe la miezul nopţii, a coborât o lumină din cer şi un glas din lumină i-a zis: „Aici să-mi înalţi jertfelnic în cinstea Adormirii Maicii Mele, cu adunare de monahi“.
Mănăstirea Tismana a fost ridicată de Sfântul Nicodim cu ajutorul domnitorului valah Radu I şi a fiilor săi, Dan I şi Mircea cel Bătrân, şi sfinţită în anul 1377. Pe o stâncă de lângă mănăstire se mai vede şi azi o pictură arhaică, ce aduce cu un balaur, inspirată, se zice, de legenda şarpelui.
Citeşte şi: Înălţarea Domnului 2019. Rugăciunea care face minuni rostită astăzi
Oameni cu dare de mână
Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfinţită pe 15 august 1378 cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“. Acest lucru a fost atestat, şapte ani mai târziu, în hrisovul voievodului Dan I, care se mai păstrează şi astăzi la mănăstire. În 1949, aşezământul monahal a devenit mănăstire de maici.
Biserica din prezent a rămas în locaţia aleasă de Sfântul Nicodim, însă construcţia în sine a fost distrusă şi reclădită ori de câte ori hoardele de păgâni au prigonit zona. Transformările arhitecturale şi construcţiile au fost posibile datorită donaţiilor făcute, de-a lungul secolelor, de voievozi şi boieri înstăriţi. Printre ei, Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstirii, clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; pe lângă donaţii, Cornea Brăiloiu, marele ban al Craiovei, a refăcut chiliile şi casele egumeneşti; în anii 1700, jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura şi uşile bisericii.
Citeşte şi: Bisericile din lemn, comori ascunse
Munţi, moaşte şi vitralii
Tot domnitorii şi boierii au făcut donaţii impresionante mănăstirii, de la sate, munţi şi terenuri agricole la proprietăţi imobiliare şi iazuri de peşte în Ţara Românească, Serbia şi Ardeal. Asta pâne ce Cuza Vodă a trecut toate averile mănăstirilor în proprietatea statului, în 1863. Asta nu înseamnă că Tismana a rămas săracă. Într-o grotă de deasupra aşezământului monahal, a rămas o parte din tezaurul Tismanei. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, România încheie, în grabă, o convenţie cu Rusia, căreia îi încredinţează tezaurul ţării înspre păstrare, până la încheierea războiului. Numai că, în anii ce urmează, relaţiile cu Rusia s-au rupt, iar comorile României au fost date uitării.
Abia în 1956 o mică parte din tezaur a fost restituită şi expusă în Muzeul de Artă din Bucureşti. Printre obiectele de mare valoare ale Tismanei revenite în ţară sunt: cădelniţa Sfântului Nicodim, epitaful lui Şerban Cantacuzino şi candela dăruită de Matei Basarab. În biserica mănăstirii au rămas, şi astăzi, câteva comori, inclusiv trei părticele de Sfinte Moaşte de la Sfântul Nicodim, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi de la Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar în muzeul mănăstirii pot fi admirate trei vitralii, dăruite cândva pentru biserica spitalului mănăstiresc de către poetul Goerge Coşbuc şi doamna sa, Elena, „pentru odihna fiului nostru Alexandru“.
