Îți dădăcești soțul? Iată câteva semne că tu ești „părintele” și el e „copilul” în mariajul vostru

Ai câteodată impresia că stai mai mult cu gura pe soț decât pe copil? E posibil să fi dezvoltat o dinamică copil-părinte în mariajul tău!

Se întâmplă destul de des ca soția să strângă după soț, să-l bată la cap să se ocupe de anumite lucruri și să-i amintească când a venit vremea pentru X și Y. Este adesea întâlnit comportamentul, însă nu e deloc sănătos pentru relația respectivă, pentru că dă naștere resentimentelor și pune pe fugă pasiunea din cuplu.

În relațiile dintre un bărbat și o femeie, el adesea preia rolul copilului. Asta a văzut în societate sau în familie, asta face. „Unul dintre parteneri devine dominant, îngrijitor și cel care controlează tot, iar celălalt e pasiv, dependent și obedient – adică «copilul»”, ține să ne explice psihologul Amanda Charles.

Iar cel care joacă rolul de părinte poate fi de două feluri – îngrijitor sau critic. „Părintele” mămos, care îngrijește, oferă sprijin emoțional și practic, în timp ce cel care critică mult preia controlul prin judecată, reproșuri și gestionarea fiecărui detaliu al vieții.

Soția care critică mult și reproșează adesea simte frustrarea că partenerul-„copil” nu depune același efort ca ea și nu se ridică la nivelul așteptărilor ei. De aceea se ajunge la un control absurd, persoana care este „părintele critic” gestionează tot, suprimând astfel și orice posibilitate ca pertenerul ei să mai poată evolua.

Toate acestea duc la frustrări și furie înăbușită, gâtuind relația mai ales în dormitor, unde nu e loc de astfel de roluri. Totuși, de ce intră bărbații în acest rol de copil? După cum spuneam, acesta este exemplul pe care îi văd, fie că e bun sau prost.

Chiar și-n zilele noastre, băieții sunt crescuți să nu-și arate sentimentele și să evite treburile domestice. Iar acest lucru duce la o dependență de partenerul care-și asumă treburile domestice, creșterea copilului, etc.

Ce e de făcut? O discuție sinceră e mai mult decât necesară, dar atenție să nu cădeți în capcana de-a considera că „părintele” din relație are întotdeauna dreptate, iar cel care se comportă ca un copil trebuie să se supună. „Părintele” trebuie să se abțină să găsească defecte la tot și toate, iar „copilul” trebuie să-și găsească autonomia, libertatea.