Cum îţi iubeşti copilul, aşa va iubi şi el

Îţi iubeşti copilul, ai făcut şi ai face orice ca să-l ştii fericit. Dar ţi-ai pus vreodată întrebarea dacă vei reuşi să „construieşti“ un adult independent? Cu cât suntem mai nefericite în viaţa de cuplu – cu un partener nepotrivit sau chiar singure – cu atât avem tendinţa să ne redirecţionăm iubirea către copilul nostru. Dacă nu ne iubeşte altcineva, măcar copilul să ne iubească. E firesc, din perspectiva mamei frustrate. Dar din cea a copilului? Ce consecinţe va avea asupra formării viitorului adult?

Comportamentul mamei marchează copilul încă din primele luni de viaţă

Psihologii spun că mama este esenţială în supravieţuirea şi în dezvoltarea copilului mic, apoi importanţa ei scade treptat în favoarea tatălui, care, după ce copilul împlineşte 6 ani, îşi învaţă odrasla cum se procedează în viaţă. De altfel, ei au studiat tipul de relaţie dintre mamă şi bebeluş şi au conceput o metodă de evaluare a tipului de ataşament dintre copilul de 12–18 luni şi mamă,  confirmând existenţa a trei tipuri de ataşament. A fost studiată şi conexiunea dintre tipurile de ataşament anxios şi problemele  ulterioare de socializare ale copilului. Încă din anii 50 s-a descoperit că există o legătură de tip cauză-efect între separările precoce dintre mamă şi copil şi comportamentul agresiv, chiar actele de delincvenţă, psihopatie şi depresie ale viitorului adolescent şi, apoi, adult.  

Tipul de ataşament se menţine toată viaţa

Studiile arată că 70% din subiecţi au acelaşi tip de ataşament (sigur, evitant sau ambivalent), ca în copilărie. Mai mult, nu doar că acesta rămâne neschimbat de-a lungul  vieţii, dar riscă să se transmită generaţiei următoare, încă din cursul celui de-al treilea trimestru al sarcinii!

Ataşament sigur

Aceasta este atitudinea ideală. Părintele ştie exact ce are de făcut ca să asigure o dezvoltare armonioasă a copilului, fără a-şi sacrifica propriile nevoi. De exemplu, mama şi tatăl stabilesc o oră de culcare şi nu cedează şantajului emoţional al celui mic, care ar dori să mai petreacă o oră cu părinţii. Sau nu îi permit prichindelului să înlocuiască ciorba plină de „ierburi rele“ cu o îngheţată bună. Ataşamentul sigur nu se caracterizează prin interdicţii, ci prin stabilirea de limite, care nu pot fi negociate. Oricât de nemulţumit ar fi pe moment copilul, el va creşte cu nişte principii sigure, ştiind ce este bine şi ce este rău. A spune mereu „da“ şi a ceda tuturor rugăminţilor copilului nu înseamnă a fi un părinte bun. Este, doar, calea mai uşoară. „Da, mamă, ai voie la calculator/tv. Da, mai ia o porţie de îngheţată. Lasă, nu te duce azi la şcoală“. Este mai simplu să accepţi ce-ţi cere, ca să nu te mai bată la cap, decât să faci un efort să te gândeşti dacă, pe termen lung, îngheţata este mai bună decât salata, jocurile pe calculator mai utile decât facerea lecţiilor. La maturitate, fiica/fiul acestor permisivi va depinde de părinţi sau de partener pentru a i se rezolva problemele şi va încerca să negocieze cu şefii/colegii ceea ce i se cere. În adâncul sufletului, va rămâne nesigur pe forţele sale, neştiind cu adevărat ce este şi ce nu este în stare să facă.

Ataşament evitant

Mama şi tata au profesii care-i solicită intens şi care implică, poate, şi deplasări. Sau poate, dimpotrivă, neavând un loc de muncă mulţumitor aici, au emigrat, în căutarea unei împliniri profesionale, lăsând copilul în grija bunicilor. Numai că bunicii pot fi afectaţi de propriile probleme de sănătate sau de viaţă – inclusiv să sufere de pe urma plecării din ţară a fiicei/fiului -  şi riscă să nu fie capabili să suplinească prezenţa părinţilor. Dacă princhidelul se confruntă încă din copilărie cu trauma despărţirii de fiinţa iubită, evident că, la vârstă adultă, va şti să se ferească de alte pierderi emoţionale.  În cel mai simplu mod, neimplicându-se afectiv în relaţiile sale.

Ataşament ambivalent

Dacă mama ba îşi sufocă odorul cu iubire, chiar răsfăţ peste măsură, ba îl ignoră – sau poate nu-l ignoră cu adevărat, dar pur şi simplu lipseşte de acasă, prea mult, după criteriile copilaşului obişnuit să fie alintat în orice moment, copilul va crede că aşa este normal să fie. Ajuns adult, va avea, la rândul lui, un comportament imprevizibil, alternând perioadele de mare implicare emoţională cu cele de eclipsare. Şi asta fără să-şi dea seama că procedează anormal. De ce anormal dacă aşa au procedat părinţii lui?

Sfatul nostru

Modelele greşite de comportament afectiv se pot perpetua din generaţie în generaţie, determinând acelaşi gen de probleme emoţionale. Doar conştientizându-le, poţi rupe acest „lanţ al slăbiciunilor“ şi îţi poţi ajuta copilul să fie un adult cu o atitudine emoţională echilibrată.