Recunoştinţa

Desigur, ai putea să vii să spui că acestea sunt doar nişte clişee, dar gândeşte-te  puţin: dacă fiecare om din zona ta, de pe lângă tine, ar primi recunoştinţă şi ar învăţa, la rândul lui s-o ducă mai departe, rezultă de aici că gradul de bunătate al zonei în care trăieşti, munceşti, te mişti creşte în calitate. Matematic, nu oricum! Recunoştinţa e floare rară în zilele noastre. Cu atât mai mult trebuie să învăţăm (sau, după caz, să reînvăţăm) s-o cultivăm. Pe alţii îi înveţi recunoştinţa prin propriul tău exemplu. Nu te sfii să-ţi exprimi gratitudinea pentru cele mai mărunte lucruri şi sigur ai, în fiecare zi, lucruri mici-mici pentru care e bine să te simţi plină de recunoştinţă.
Un zâmbet, un „mulţumesc“, o idee împărtăşită cu un necunoscut, în modul ăla spontan, omenesc nu poate să facă din lumea ta, din lumea noastră, o lume mai bune.

Factorul „wow“

Uimirea e bună. E semn că sufletul nostru nu e schilodit de plictiseală ontologică. E semn că n-am murit, că lumea continuă să fie un miracol pentru noi. Că ceilalţi continuă să fie un miracol pentru noi. Că noi suntem un miracol pentru noi înşine.
Factorul „wow“ înseamnă o minte tânără, receptivă şi creativă. Acesta înseamnă că nu te plictiseşti, că iubeşti lumea înconjurătoare, pe ceilalţi.

Compasiunea

Studiile arată că acest sentiment nobil activează regiuni în creier vechi, ancestrale, de demult. Are legătură cu memoria primară, neconştientizată.
Compasiunea schimbă chimia creierului, îl angajează într-un demers de detoxifiere absolut necesar şi determină eliberarea hormonilor de relaxare (oxitocina şi endorfina). Compasiunea e cel mai nobil sentiment cu putinţă. E pur şi simplu imposibil să fii nefericită atunci când eşti empatică, atunci când sufletul tău se înlănţuie de sufletul celuilalt, în bucurie sau în tristeţe sau în durere. Nimic nu e mai înălţător decât să ai compasiune, să empatizezi.
E inteligenţa supremă!


Sursa foto: www.mindful.org