„Lumina este considerată veşmântul viu al lui Dumnezeu”

Interviu cu preotul paroh, Constantin Lupu-Marinei, Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, Parohia Săvineşti 1 colonie, Neamţ

În religiile creştine, Dumnezeu este Lumina cea necreată şi Părintele luminilor. Iisus Hristos este Lumina lumii. Sfântul Duh a apărut sub forma unor limbi de foc. Îngerii sunt, şi ei, fiinţe de lumină. De unde această simbolistică şi ce alte semnificaţii mai are acest simbol?

Lumina înseamnă ceva ce este arătat, ce se vede, este simbolul lui Dumnezeu, izvorul luminii (Fac.1,3-7). Lumina mai înseamnă şi cuvântul lui Dumnezeu şi se referă la vestitorii (Apostoli, episcopi, preoţi) acestui cuvânt: „Voi sunteţi lumina lumii” (Mat.5,14). La toate popoarele, lumina este simbolul vieţii. La romani, de exemplu, după cucerirea unei cetăţi, viaţa învinşilor atârna de timpul ce se scurgea până la sfârşirea lumânării aprinse de învingători.

La evrei, în Sfânta Sfintelor, ardea lumina eternă, ca simbol al eternităţii lui Dumnezeu. Biserica a întrebuinţat de la începuturile ei lumina la serviciile divine, nu atât cu scop de luminare, cât mai ales ca simbol, exprimând puterea supranaturală şi dumnezeiască a credinţei.Lumina care dă viaţă încălzeşte inimile şi curăţă tot răul.

După concepţia bibilică şi tradiţională, lumina este considerată veşmântul viu a lui Dumnezeu „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 104, 2). Lumina mai este simbolul lui Hristos, care cu darul mântuirii, cu strălucirea vieţii Sale şi cu puterea învăţăturilor străluceşte ca o lumină în Biserică şi în sufletele credincioşilor. El este luminarea neamurilor (Is. 42,6), lumină care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1).

Lumina se perindă mereu în scripturile Noului Testament: la Naştere, se arată mărirea Domnului, magii sunt conduşi de o stea luminoasă; la Schimbarea la faţă, „hainele lui se făcură albe ca lumina”; la Înviere, îngerii au strălucit ca „fulgerele” (Mt. 28,3); pe Sfântul Apostol Pavel lumina l-a orbit şi apoi l-a luminat în propovăduirea Evangheliei. Şi exemplele pot continua.

Citeşte şi: Veniţi de cunoaşteţi lumina!

Când a apărut obiceiul de a oferi lumânări la altar sau de a aprinde lumânări în rugăciunea personală?

Lumânarea, în cultul divin, constituie o jertfă adusă lui Dumnezeu, lumina credinţei. Prin aprinderea lor suntem avertizaţi să vieţuim ca fii ai luminii, iar prin mistuirea lor a ne înţelepţi, căci se topesc la fel cum trec în deşărtăciune toate măririle lumii şi toate bunurilor pământeşti.

Luminile aprinse în biserică închipuie cerul luminat de mulţimea stelelor (sufletelor) şi mai înseamnă şi mulţimea învăţăturilor dumnezeieşti ce se revarsă din citirile şi din cântările sfinte. Aprinzând o lumânare în biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie credinţei lui în Dumnezeu. Lumânarea devine astfel un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu. Lumina este rezultatul arderii unor materii concrete: ceara, untdelemnul. Acest fel de lumină este socotită un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35,2).

Ce simbolizează lumânările pe care naşii de botez sau de cununie le duc la biserică? Cum se folosesc ele ulterior, dat fiind că se păstrează?

Naşii poartă o lumânare la Botez, simbol al vieţii lor bune, capabile să conducă şi pe alţii la iluminare, la aflarea adevăratei lumini în Hristos. Aceste lumânări sunt simboluri ale călăuzirii spirituale, iar naşii sunt înaintemergători şi povăţuitori pe calea mântuirii, luminând şi uşurând drumul copilului duhovnicesc. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat, care prin botez se face fiu al luminii lui Hristos. Lumina aprinsă închipuie lumina credinţei cu care botezatul are să fie întotdeauna înzestrat spre întâmpinarea Domnului, asemenea feciorelor înţelepte.

Lumina aprinsă mai preînchipuie şi faptul că cel ce se botează a trecut de la întuneric la lumina vieţii. După Botez, lumânarea poate lumina masa care se dă în cinstea copilului. Ea se poate aduce apoi la Biserică, fiind utilizată spre confecţionarea altor lumânări sau se poate aprinde spre luminare în casă la timp de nevoie sau de bucurie. Lumânările pe care le ţin naşii în mâini la Cununie sunt simbolul curăţiei mirilor, al luminii darurilor cereşti şi al bucuriei nuntaşilor. În acelaşi timp, sunt un simbol al jertfei: ca să lumineze, trebuie să ardă, să se topească!

Viitorii soţi sunt chemaţi, astfel, la jertfă şi jertfelnicie, pentru a fi lumină unul altuia, dar şi celor din jur. La opt zile, după Cununie, mirii împreună cu naşii, având lumânările de la nuntă, trebuie să vină la biserică pentru ca preotul să le citească o rugăciune specială de mulţumire. Iar după rugăciune, lumânările sunt date cântăreţilor pentru a fi folosite în biserică.

Aşadar, lumânările de la cununie trebuie lăsate la biserică. Lăsându-le la biserică, ele pot fi aprinse la diferite slujbe. Dacă le păstrăm acasă, trebuie aprinse din când în când, aşa cum ai aprinde flacăra iubirii. Ele reprezintă puritate, bucurie şi speranţă.

Citeşte şi: Mărturii ale credinţei din inima Braşovului

Cum îi ajută pe cei adormiţi faptul că rugăciunile pentru ei sunt însoţite de aprinderea unor lumânări?

Grija celor vii se manifestă faţă de cei adormiţi prin pomenirile la Liturghie, prin aprinderea lumânărilor şi prin tămâierea mormintelor.

Lumânările aprinse îl simbolizează atât pe Hristos, Lumina lumii, „întru Care Cel ce umblă nu va umbla în întuneric“, cât şi lumina candelei credinţei şi a faptelor bune cu care, asemenea fecioarelor înţelepte din Evanghelie, vom întâmpina şi noi pe Domnul împreună cu răposatul, la sfârşitul lumii, când va veni „să judece viii şi morţii“.

Rugăciunea pentru cei adormiţi face posibilă comuniunea între Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. Rugăciunile Bisericii, milostenia rudelor şi mila lui Dumnezeu pot scoate multe suflete din iad, dintre cei nepregătiţi, iar pe cei cu păcate grele şi nespovedite îi uşurează de chinuri.

Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care îi iubesc, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui. Lumânările aprinse cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă şi răspunsul iubirii noastre milostive.

Este grav şi de nereparat faptul că o persoană îşi dă duhul fără lumânare aprinsă la căpătâi?

Lumânarea aprinsă se pune în mâna muribundului pentru a arăta că viaţa acestui creştin, botezat şi îmbrăcat în Hristos a fost o lumină pentru semenii săi. Lumânarea aprinsă arată că el a urmat cuvântul Domnului. Credincioşii văd în această lumânare aprinsă însăşi lumina lui Hristos care luminează tuturor.

Lumânarea este şi un simbol. Dacă o aprinzi, este bine, dacă nu poţi, nu-i nimic. Celor morţi pe front nu le-a aprins nimeni vreo lumină şi, pentru că ne-au apărat ţara, îi considerăm eroi. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea.

Nu-i o primejdie dacă ai murit fără lumânare, este o primejdie dacă ai murit nespovedit, neîmpărtăşit, neîmpăcat cu aproapele. Tot ce trebuie să faci pentru o persoană care pleacă dintre noi este să te rogi. Bunul Dumnezeu îi va vedea adevărată lumină, deoarece cunoaşte foarte bine toate lucrurile bune şi rele pe care le-a făcut pe pământ.

Pentru cei ce au răposat fără lumânare, există obiceiul, ca înainte de Sfintele Paşti sau, în unele locuri, de Vovidenie, să se dea la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Este un obicei bun, foloseşte sufletului, nu însă aşa de mult cum se crede. Trebuie să fim atenţi să apucăm înainte şi să aprindem în sufletul nostru, cât suntem în viaţă lumina lui Hristos, care este învăţătura cu poruncile Sale. Lumânarea de la căpătâi este doar o declaraţie de credinţă în nemurire, a faptului că “dincolo” nu vom fi nici desfiinţaţi şi nici nu vom fi veşnic în întuneric. Tâlharul, pe Cruce, nu a avut aprinsă nicio lumânare la capul său şi a intrat în Rai pe baza căinţei sale. Totuşi, dorinţele de a muri în lumină, trebuiesc împlinite. - Haideţi să facem puţină lumină: se aprinde natural focul (Lumina) pe Sfântul Mormânt sau este aprinsă „cu ajutor”? Se aprinde ea doar în zona ce aparţine creştinilor ortodocşi, aşa cum se spune?

În mod suprafiresc ea este o minune dumnezeiască, necuprinsă de mintea noastră, care se repetă din an în an, în Sâmbăta Mare, de aproape 20 de veacuri. Este minunea care dovedeşte oamenilor până la sfârşitul veacurilor că Hristos, Lumina lumii şi Mântuitorul sufletelor noastre, a înviat din morţi a treia zi, dăruind tuturor viaţă veşnică. Este o minune publică, văzută de toţi şi verificată de musulmani şi de evrei în secole, asupra căreia ortodocşii nu au nicio îndoială! Biserica Ortodoxă din Ierusalim nu acceptă niciun fel de publicitate zgomotoasă, nici discuţii ori scrieri polemice pe aceasta temă. Cine crede in Hristos şi voieşte să vadă o mare minune a zilelor noastre sau cine doreşte să se întărească mai mult în dreapta credinţă să meargă la Mormântul Domnului.