Solitari, dar solidari, în vremuri de pandemie. Ce înseamnă, de fapt, să fii singur
Singurătatea este unul dintre marile obstacole în calea fericirii. Noi, oamenii, avem nevoie de legături intime, durabile şi de încredere pentru a fi fericiţi. Avem nevoie de prietenie, de iubire, de apreciere şi de înţelegere. Dar, uneori, chiar şi atunci când trăim într-o familie, ne simţim singuri. Alteori, în solitaritate putem găsi solidaritate.
Noul coronavirus a schimbat multe: nu ne mai strângem mâinile, nu ne mai îmbrăţişăm, nu ne mai şoptim secrete la ureche. Timp de aproape două luni, nici nu ne-am mai întâlnit. Pe mulţi dintre noi, pandemia ne-a prins singuri şi ne-a săpat, în suflet şi în minte, riduri posomorâte de tristeţe şi, uneori, chiar de depresie.
Conform unui studiu realizat de Institutul Român de Evaluare şi Strategie, 14% dintre români au petrecut autoizolarea la domiciliu, din perioada stării de urgenţă, în singurătate. Marea lor majoritate erau persoane vărstnice, însă tinerii, adică oameni sub 40 de ani, au fost cei care au suferit cel mai mult din lipsa socializării. Ei au spus că s-au simţit părăsiţi de toată lumea, iar, ca urmare, le-a crescut starea de stres şi de anxietate. Pe de altă parte, oamenii trecuţi de 50 de ani, au simţit mai acut sentimentul de singurătate, care a mers, mână-n mână cu frica de moarte. Indiferent de vârstă, însă, cei mai mulţi au înţeles necesitatea distanţării în aceste vremuri atipice. Şi, în pofida temerilor şi a tristeţii, au rămas stoici în traiul lor solitar şi au transformat singurătatea în solidaritate.
Teorii despre singurătate
Singurătatea este o experienţă dezolantă, iar cel ce o trăieşte are impresia că relaţiile sale cu familia, prietenii sau cu alte cunoştinţe nu sunt satisfăcătoare nici calitativ, nici cantitativ. Deşi singurătatea a fost întotdeauna parte a existenţei umane, ea are o istorie relativ scurtă ca subiect de investigaţie psihologică. Abia prin secolul al XX-lea ea a fost luată în serios de către cei ce studiau afecţiunile mentale şi mintale ale oamenilor.
Cel care a dat startul a fost psihiatrul John Bowlby. El a dezvoltat „teoria ataşamentului”, prin care a arătat necesitatea unei legături emoţionale puternice între copil şi părinte. Această teorie a stat la baza multor studii despre singurătate. Printre cele mai relevante a fost teoria lui Robert S. Weiss. Sociologul a identificat şase nevoi sociale care, dacă nu sunt satisfăcute, contribuie la sentimentul de singurătate. Este vorba de ataşament, integrare socială, grija celor din jur, reasigurarea că este o persoană valoroasă, încrederea oferită de alţi oameni şi îndrumare în situaţii stresante. Weiss susţinea că prieteniile sunt şi ele importante, dar nu atât de mult ca relaţiile intime, cu un partener de viaţă.
Alte teorii ulterioare analizau singurătatea prin prisma personalităţii. De exemplu, anxietatea, timiditatea, tristeţea, ostilitatea, neîncrederea şi stima de sine scăzută, caracteristici împiedică capacitatea unei persoane de a interacţiona cu alţii în mod pozitiv. Altfel spus, oamenilor singuri le este greu să-şi facă prieteni sau să aibă o relaţie intimă durabilă.
A venit apoi aşa-zisa teorie cognitivă. Aceasta susţine că persoanele singure au o vedere pesimistă asupra vieţii, îl pun pe „nu” înainte şi se învinovăţesc pe ele însele când o relaţie nu merge. Aceşti oameni sunt convinşi că singurătatea este inevitabilă, ca o profeţie, fiind, însă, perpetuată de abilităţile lor sociale slabe care duc la relaţii personale nesatisfăcătoare care, la rândul lor, creează păreri proaste despre sine ce au ca efect izolarea de prieteni sau parteneri, având ca deznodământ destrămarea relaţiilor.
Tu şi cu tine însuţi
Desigur, a fi singur nu este totuna cu a te simţi singur. Chiar şi atunci când ai 1001 de prieteni, când eşti înconjurat de o familie care te iubeşte, te poţi simţi neînţeles, nefericit şi singur. Sunt momentele în care îţi doreşti să fii doar tu cu tine însuţi. În timp ce singurătatea îţi dă sentimentul de oboseală, de plictiseală sau de tristeţe, retragerea în solitudine creează o atmosferă paşnică, creativă, restauratoare.
Când te distanţezi - fizic - de alţii, poţi, în sfârşit, să laşi garda jos. Ai libertatea de a fi introspectiv cu propriile gânduri şi emoţii. Neinfluenţat de opiniile şi percepţiile altora despre tine, poţi înţelege mai bine cine eşti şi ce îţi doreşti, de fapt, de la viaţă. În solitudinea ta, neîntreruptă de nevoile celor din jur, poţi găsi răspunsuri şi soluţii, ba chiar drumul spre fericire.
Prima distanţare socială
În urmă cu aproape 700 de ani, ciuma bubonică a devastat Italia şi alte părţi ale vechiului continent. Pe atunci, medicii nu aveau nicio noţiune despre viruşi sau bacterii, dar au înţeles suficient despre Moartea Neagră pentru a pune în aplicare unele dintre primele măsuri anti-contagiune din lume. Aşa că, în primăvara lui 1348, când vapoarele ce ancorau în portul din Veneţia au început să aducă nu doar bunuri ci şi temuta ciumă, au fost luate primele măsuri de distanţare socială. Autorităţile au cerut ca vapoarele să rămână în larg timp de 40 de zile - quaranta giorni - înainte de a intra în port. De aici a apărut termenul de carantină.
În numele supravieţuirii
De-a lungul secolelor, pandemiile şi epidemiile au continuat să ceară oamenilor sacrificiul izolării. În special în lipsa unui vaccin sau a tratamentelor, măsurile de prevenţie sunt singurele arme împotriva unui virus, măsuri ce presupun igienă personală şi distanţare socială. De fiecare dată când oamenilor li s-a cerut să stea deoparte unii de alţii, au fost salvate multe vieţi. A fost şi cazul uneia dintre cele mai devastatoare pandemii ale lumii: gripa spaniolă, care a durat aproape doi ani şi a făcut undeva între 50 de milioane şi 100 de milioane de victime.
Gripa spaniolă a izbucnit în timpul Primului Război Mondial. În septembrie 1918, în mai multe oraşe din SUA erau planificate parăzi menite să-i ajute pe cei afectaţi de război în Europa. În Philadelphia, 600 de soldaţi americani erau deja infectaţi, dar autorităţile au decis să meargă înainte cu parada. Într-un alt oraş american, Saint Louis, evenimentul a fost anulat. O lună mai târziu, peste 10.000 de suflete au murit de gripă spaniolă în Philadelphia, pe când în Saint Louis numărul fatalităţilor a fost sub 700.
Un secol şi ceva mai târziu, istoria se repetă. De această dată, avem de-a face cu un nou virus, SARS-Cov-2. Şi acum, ca şi atunci, singura armă eficace pe care o avem în lupta cu acest coronavirus este distanţarea socială. Datele statistice arată că, în oraşele şi ţările unde carantina şi izolarea la domiciliu au fost instaurate de la primele cazuri de infecţie, numărul deceselor şi al îmbolnăvirilor au fost mult mai mici.
