Dacă eşti o persoană credincioasă şi îţi manifeşti covingerile în viaţa de zi cu zi, ideile tale religioase vor fi transmise în mod firesc copiilor tăi. Li se va părea firesc să meargă la biserică, iar închinarea va face parte integrantă din viaţa lor, învăţând de la voi să mulţumească pentru mâncare şi să spună rugăciunea înainte de culcare. Înţelegerea despre Divinitate va creşte odată cu prichindelul, desigur, iar obiceiurile religioase vor fi asimilate prin observaţie şi prin imitaţie. 

Încă de la vârste fragede, poţi face o paralelă între dragostea ta de părinte şi dragostea divină. Aşa cum mama ocroteşte şi hrăneşte copilul iubit, la fel are grijă Dumnezeu de toate făpturile pe care le-a creat. Poţi să exemplifici cu diferite lucruri din jur: o floare, un măr, o pisică. 

Citeşte şi: Cum îţi menţii vie relaţia după ce apar copiii

Nu ocoli subiectele dificile

Viaţa unui om credincios nu este lipsită de încercări şi de suferinţă, iar copilul va trebui să înţeleagă încă de mic acest lucru. Nu-ţi fie teamă să recunoşti că sunt lucruri pe care nici chiar tu nu le înţelegi deocamdată. Explică-i celui mic limitele noastre, de fiinţe umane, şi promisiunea creştină a vieţii veşnice, fără durere şi fără despărţire. 

Dar dacă pentru mine nu există Dumnezeu?

Chiar dacă nu eşti preocupată de aspectele religioase ale existenţei, asta nu înseamnă că prichindelul tău va fi ferit de acest subiect. Probabil că deja l-ai expus de mic la valorile universale, prezente în orice religie – bunătate, dragoste, cinste – prin poveşti adaptate înţelegerii lui. 

Pentru a-i explica despre chestiunile acestea, în niciun caz nu-i spune lucruri în care nu crezi. De exemplu, nu-i povesti despre Rai dacă ai convingerea că nu există. Copilul va simţi lipsa ta de sinceritate şi îţi va remarca duplicitatea. Sociologul Phil Zuckerman observă că acei copii pe care părinţii i-au minţit cu privire la lucruri importante sunt mai puţin adaptaţi şi manifestă îndoieli chiar şi faţă de realităţi simple ale vieţii. 

Ce poţi face, însă? Îl poţi familiariza cu diferitele religii ale lumii povestindu-i de diferiţii profeţi şi despre mesajele şi ritualurile lor, învăţându-l, astfel, toleranţa faţă de oamenii care au idei, credinţe şi obiceiuri diferite de ale lui. 

Citeşte şi: Cum le vorbim copiilor despre coronavirus

Sfatul Specialistului: Stela Manda, psiholog clinician, psihoterapeut sistemic de familie şi cuplu şi specialist parenting

Când vorbim copiilor despre Dumnezeu, trebuie să luăm în calcul vârsta lor. Până la 9-10 ani, un copil are o gândire concretă, deci îi putem vorbi concret despre Dumnezeu, aşa cum îi povestim despre planete, animale, flori. După această vârstă, putem folosi şi elemente abstracte, pentru că este pregătit să facă asocieri. Vorbiţi-le în termeni de aici şi acum, căci prezentul este singurul timp pe care copilul îl poate simţi şi aşa îl veţi aduce pe Dumnezeu în limitele propriei sale experienţialităţi: „Acum este aici şi te susţine!”. 

În  comunicarea noastră, folosim emoţii pozitive, bucuria şi plăcerea de a vorbi despre Divinitate în termeni de Bunătate, Loialitate, Cinste, Integritate. Frica nu îşi are locul! Evitaţi expresii de genul „Fii cuminte, că te vede Doamne-Doamne!” sau „A murit pentru tine!”. Aceste expresii trezesc sentimentul de vinovăţie fără lege, adică pentru ceva de necondamnat, iar acest sentiment se amplifică şi se autoîntreţine în timp. 

Aşa cum le spunem că se pot baza pe noi, că vom fi acolo dacă au nevoie, că suntem o piatră de neclintit pentru ei, la fel trebuie să le vorbim şi despre Dumnezeu, care poate deveni pentru copii un model de urmat.