- Ce este şi de ce apare depresia?


Când treci prin ceea ce medicii şi psihologii numesc „tulburări depresive”,  suferi de o profundă „negativitate. Acestea pot apărea într-un context dramatic, traumatizant, sau, din contră, fără explicaţie, şi reprezintă o problemă serioasă de sănătate, care necesită ajutor. Depresiile sunt cunoscute încă din Antichitate şi sunt multe teorii despre posibilele lor cauze: probabil că ele se petrec la întâlnirea dintre factori biologici (tulburări ale „chimiei” creierului), psihologici, sociali, chiar şi istorici.
 

- Cât ţine depresia de felul de a fi al omului? Îi poate afecta şi pe cei care au o voinţă de fier?

Nimeni nu este vinovat de propria depresie, ea nu poate fi controlată prin voinţă, nu este un defect de caracter sau o slăbiciune morală. Totuşi, prejudecata asta e foarte durabilă: uneori este ea însăşi un simptom al depresiei (o autodevalorizare nejustificată), dar de cele mai multe ori este felul în care noi, societatea, eşuăm în a înţelege şi în a empatiza cu persoana depresivă. Asta deşi tulburările depresive sunt foarte frecvente şi nu ştiu dacă e cineva cu adevărat imun la ele.


- Au femeile un risc mai mare de a face o depresie în comparaţie cu bărbaţii? Cum se explică asta?

Într-adevăr, mai multe femei decât bărbaţi ajung la specialişti cu tulburări depresive, cam o dată şi jumătate mai des. Motivele sunt, în primul rând, sociale. Trebuie să recunoaştem că, în lumea noastră „civilizată”, femeile au o viaţă mai grea decât bărbaţii. Nu trebuie să ne uităm la ştiri pentru asta, este suficient să ne examinăm cu puţină onestitate propriile vieţi. Femeile sunt discriminate la muncă, în familie, pe stradă. Pe de altă parte, femeile cer mai uşor ajutor, înving mai repede obstacolul stigmei şi ruşinii cu care sunt asociate tulburările psihice, în mod nedrept şi toxic, şi astfel primesc mai repede un diagnostic, influenţând statisticile.
 

- Ce este tulburarea disforică premenstruală, cum se manifestă şi ce soluţii există pentru a ţine sub control stările produse de aceasta?

Există perioade în viaţa unei femei în care un anumit profil hormonal le face pe acestea mai vulnerabile suferinţelor psihice şi agresiunilor externe. Înainte de menstruaţie, imediat după naştere, în preajma menopauzei. Simptomele pot varia de la iritabilitate, tristeţe şi emotivitate până la simptome depresive sau anxioase. Şi chiar dureroase fizic. Nu sunt disfuncţii hormonale în sine (analizele hormonale vor da rezultate normale), ci doar perioade previzibile de vulnerabilitate. Dacă trebuie tratat, sindromul premenstrual beneficiază mai curând de terapie antidepresivă şi psihoterapie decât de vreo intervenţie „hormonală”.

- O altă formă de depresie feminină este cea postpartum. De ce apare? Pot mamele afectate depăşi această problemă fără ajutor de specialitate?

Depresia postpartum, care afectează cam o cincime din proaspetele mame (ceea ce este foarte mult) apare şi din cauza unor importante schimbări hormonale, dar şi din cauza enormei schimbări de viaţă pe care o reprezintă apariţia copilului. În mod natural, instinctele mamei se vor ascuţi, va deveni mai anxioasă, mai reactivă, va dormi mai puţin, modificări ancestrale care ne permiteau să ne protejăm puii. Apoi, adesea tot greul pică în sarcina mamei şi lucrul ăsta e luat drept garantat. E de înţeles de ce multe femei sunt copleşite. Pe lângă simptomele clasice ale depresiei, pot apărea unele specifice: o dificultate de conexiune emoţională cu copilul sau groaza (nejustificată) că ar putea să-i facă vreun rău. Întotdeauna e nevoie de ajutor, chiar şi fără depresie, iar dacă e depresie, e neapărată nevoie de ajutor de specialitate. Uneori, există ideea că „e de la hormoni”, „aşa e normal” şi o lăsăm „să treacă de la sine”, că nu e timp să te duci la doctor sau la psiholog. Fals şi nedrept. Iar ca să ai grijă de copil, trebuie să ai grijă în primul rând de tine însăţi. Tratamentul depresiei postpartum nu presupune să te desparţi de copil, nici să întrerupi neapărat alăptarea. Şi să vă mai spun un secret: medicii ştiu azi că şi taţii fac depresii postpartum, şi unele studii sugerează că la fel de des ca femeile. Şi taţii au nevoie de sprijin.

- Ce legătură există între dietele drastice şi apariţia depresiei? Se expun femeile aflate mereu la dietă unui risc mai mare de a face depresie?

Cred că principala problemă este imaginea de sine distorsionată. Nu dieta în sine produce depresia (după cum nu există diete miraculoase care să te vindece de depresie), dar dacă ţii o dietă excesivă, brutală, înseamnă că nu eşti bine în propriul corp, că eşti agresată sau umilită de felul în care simţi privirile celorlalţi. Asta este autodevalorizare, care e un semn de depresie. Există şi alte legături: oamenii deprimaţi tind să nu se mai îngrijească cum trebuie, şi atunci mănâncă insuficient sau nesănătos. Mâncatul compulsiv e un gest „de confort”, îţi oferă o scurtă alinare, şi deci e de asemenea un semn de suferinţă psihică.

- Se pot confrunta cu depresie şi copii? Ce ar trebui să ştie părinţii despre manifestările acestor probleme?

Bineînţeles că pot apărea şi la copii, chiar dacă vorbim mult mai puţin despre acestea. Nu e uşor să fii copil. Sunt enorm de multe spus, dar vreau să transmit doar două lucruri părinţilor: principala treabă pe care o avem noi, părinţii, faţă de sănătatea psihică a copiilor noştri, este să îi facem să se simtă în siguranţă. Să ştie că suntem alături de ei, gata să îi scoatem din orice necaz şi să bandajăm orice bubiţă, şi să nu grăbim trista revelaţie pe care toţi o avem, până la urmă, despre cât de mici şi fragili suntem de fapt. Iar al doilea lucru este că depresia este o tulburare care poate afecta familii, nu doar persoane, şi că există ajutor specializat şi pentru părinţi, şi pentru copii. Părinţii sunt lăsaţi prea singuri în România.

- Cum îi pot ajuta, în mod real, cei din familie sau prietenii pe cei deprimaţi?

Foarte frecvent, când cineva cunoscut suferă de depresie, avem impulsul să venim cu sfaturi de-a gata. „Controlează-te singur”, „Alţii au probleme mai mari”, „Să nu cumva să iei pastile”, „Dar ai toate motivele să fii fericit” sunt câteva dintre lucrurile standard pe care le zicem şi care nu ajută sau pot face rău. Eu cred că, înainte de sfaturi, primul lucru pe care îl putem face e să-l ascultăm îndelung pe cel ce suferă. Să nu pretindem de la început că îl înţelegem, pentru că asta e foarte greu şi necesită un mare efort şi multă dragoste. Dincolo de asta, nu e nicio reţetă, faceţi ce face orice om drag, oferiţi-vă să mergeţi împreună la doctor, daţi o mână de ajutor în gospodărie, lucruri poate mici, dar care aduc alinare.
 

Interviu realizat de Ana Maria Niţă